Poveștile d-nei Mira

Doamna Mira

Mă gândesc de foarte multă vreme la doamna Mira. La tot ce ea a înseamnat și la ce mi-a oferit de-a lungul timpului.

Dar doar acum, în momentul când m-am așezat la birou, în fața foii albe, pregătită să îi scriu poveștile, o văd parcă pentru prima oară cu claritate.

O văd în mijlocul micului ei salon, așezând cu delicatețe tava plină de prăjituri și cești de cafea. Mereu aceeași tavă, mereu același zâmbet. O imagine oprită în timp, peste care nu s-a așezat niciodată praful. Dar mai ales, îi aud glasul. Rotunjea cuvintele într-un fel aparte. Nu era cântec și nici șoaptă. Se împletea viață în spusele ei. Imediat ce începea să vorbească era ca și cum ai fi deschis o fereastră în plină primăvară și toate zgomotele bucuriei ar fi început să danseze în urechile tale. Îi simțeai fiecare intonație, îi culegeai de pe buze fiecare vocală și în micile pauze în care zâmbea sau lua o gură mică de cafea, ori rupea o bucățică mică de prăjitură, îți țineai respirația în așteptare. Și ea, reîncepea, creionând lumi pe care le scotea direct din inima ta.

Poveștile i-au fost izvorâte dintr-o viață plină de greutăți, de zbucium și nedreptate, de suferințe și pierderi. Însă, aidoma unui pârâu, a curs lin și vesel mai departe, îndreptându-se spre marea întâlnire cu eternitatea. Și pe tot parcursul drumului ei nu a lăsat să i se oglindească în luciu altceva decât iubire.


Nu cred că cineva i-ar putea scrie poveștile și să-i facă cu adevărat dreptate. Acest rol s-a nimerit să îmi fie atribuit mie, din pură întâmplare. Nici nu știu dacă mi-am amintit fiecare cuvânt sau nu am omis anumite detalii. Nici atmosfera care domnea în salonul ei, nu cred că am reușit să o redau cu acuratețe. Era ca o eșarfă din mătasea cea mai fină care acoperea cu sfială un gât firav, cu pielea albă ca fildeșul.

Micile umbre, care se desenau pe el la fiecare mișcare, erau stropite cu picuri de parfum special creat pentru ele. Un strop acolo, fix lângă unghiul bărbiei, unul mai jos, ademenitor, altul tainic păstrat doar pentru imaginație.


Și exact așa și pătrundeai în universul ei. Deschizând ușa imaginației. Te furișai, cu multă grijă. De câteva ori poate chiar ezitai să înaintezi. Te trezeai atras într-o lume pe care nu puteai să o atingi, care părea ireală, dar cu toate acestea atât de familiară. Doamna Mira se transforma în oglinda propriilor tale gânduri și amintiri.


M-am întrebat adesea dacă eu i-am fost singurul vizitator. Oare avea zilnic companie? Suflete care să o asculte? Care să se lase deschise de vorba ei și care să-și părăsească, pentru moment, trupul pentru a fi puse la vedere într-o poveste de-ale ei, ca o haină udă pusă la uscat? Pentru că așa îl simțeai. Tremura în tine și ți se făcea dintr-o dată frig cu el. I-l dădeai tu singur doamnei Mira să ți-l încălzescă. Ea îl mângâia, sufla abur de povești peste el și-l domolea, apoi ți-l înapoia zâmbind. Și ție îți era din nou bine.

Azi, în timp ce îmi servea cafeaua, mi-a spus râzând, o glumă ce i-o spunea Omul ei, când încă mai era în viață. De fiecare dată când se îndrepta cu tava de cafea spre mica măsuță, Omul cânta:”Faceți loc! Faceți loc! Trece d-na mea, bondoc!”, bătând ritmul ușor din palme. Continua să-și spună aceste cuvinte și râdea din tot sufletul, pierzându-se un pic într-o amintire atât de dragă sufletului ei.

Pe canapeaua d-nei Mira, mă simt tare confortabil. Poveștile ei mă duc în altă lume. Parcă citesc o carte cu de toate. Intuiesc personajele și trăiesc totul. De data aceasta am vrut doar să v-o prezint. Curând, voi începe să împărtășesc cu voi, minunatele ei povești. Sper să vă placă la fel de mult ca mie.

Azi, fiecare înghițitură de cafea a fost savurată, ascultând despre Omul ei. Când ceasul a bătut clipa realității, ridicându-mă să plec, am întrebat-o:

“Vă place mult să vorbiți despre el, așa-i? Cred ca v-ați iubit mult!”

“Eu rar vorbesc despre el. Amintindu-l vorbesc, de fapt, de mine. Nici până azi, nu am reușit să dezleg misterul, cum un om așa minunat ca el, s-a îndrăgostit de mine!”, mi-a răspuns zâmbind neînțeles, privindu-i fotografia, ce veghea peste micul salon.

Am zâmbit la rându-mi, grăbindu-mă spre realitate.

#ocartenescrisa

Sursa și editare imagini: Canva.com

Colorată, veselă, optimistă și extrem de pasionată; pe numele meu, Mona. Scriitor, Blogger, Coordonator Club de Carte QUARTO, Editor Editura QUARTO. O Nefirească încadrată perfect în Firesc.

19 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *