“Azi nu vreau să te mai întreb nimic anume. Vreau să te ascult. Tu ai ceva de spus? Un sfat pentru noi?”
“Renunțați la frică! Vă este mereu frică de ceva. De viitor, de necazuri, de rușine, de umilință, de singurătate. Dar, cel mai frică, vă este de mine!”
“Aiurea! Ce spui tu acolo? Da, se poate sa ai dreptate, cu celelalte enumerate. Dar, de tine? Este absurd! Cui îi e frică de fericire? Toți te căutăm și te dorim. Nimeni nu fuge voit din calea ta!”
“Ești sigură? Voi căutați și vă doriți un `eu` supradotat. O stare de bine permanentă. Un praf magic, ce să se așeze peste toate problemele voastre, peste viață. Mă confundați de fapt, cu euforia. Vă e frică de mine, pentru că vă e frică să acceptați că oricum ar fi viața voastră, eu sunt lângă și în voi!”
“Să spunem, că de data asta, m-ai cam pierdut!”
“Ai spus că azi vrei să asculți. Atunci, ascultă-mă. Îți voi da un exemplu, pentru a fi mai ușor să mă înțelegi. Dacă cineva e întrebat:`ești fericit?`, rar răspunsul va fi `Da!`. Unii vor spune:`Am fost cândva!`. În schimb, dacă întrebarea e pusă:`Când ai fost cel mai fericit în viața ta?`, indiferent de timpul de gândire, toți vor avea un răspuns. Gândul meu e, de ce nu renunțați la `cel mai`? De ce ați hotărât deja că ăla e momentul în timp, ca și cum altul nu ar mai fi posibil? De ce vă e frică să enumerați simplu momente fericite din viața voastră? De ce vă e frică să știți că vor veni și altele în viitor? De ce vă e frică de mine? Credeți că dacă mă atingeți, totul se termină? Că o viață alături de mine e monotonă și lipsită de altă perspectivă?”
Am ascultat în continuare, cuprinsă fiind de frică. Frica faptului că are dreptate. Dar după un timp, am început să știu că, da, trebuie să mă eliberez de frici! Și să nu știu când am fost cea mai fericită din viața mea, pentru că această stare o voi regăsi în toate clipele care vor fi să vină.
