Mergea pe drumul lui de multă vreme. Nimeni nu îl observa și nici el nu își dorea a fi văzut. Îl urmăreau doar urmele singurătății, tălpile lui adâncite în glie. Se lua după soare, iar când acesta începea să fie tăiat de linia orizontului, își căuta un loc în care să-și rezeme sufletul în mâini și aștepta un nou răsărit.

O clipă ușor dilatată de încetineala pașilor, îl făcu să realizeze că se află la o răscruce de drumuri. Zări pentru prima dată o stânga și o dreapta. Oare de câte ori trecuse pe lângă drumuri ce duc în stânga și drumuri ce duc în dreapta și el nici nu le observase? Ochii lui își potoleau setea doar în lumina Soarelui. Picioarele îl duceau mecanic drept în față. Și așa voiau să facă și acum.

Doar că… o formă abia zărită, un voal roșu parcă răsărit din altă lume, flutura ademenitor în dreapta lui. În stânga, un alb strălucitor îi făcu retina să lăcrimeze.

Cedă. Lăsându-se pradă imaginii hipnotizante plecă pe urma voalului prin care transpăreau promisiuni și vise.

Soarele apusese de mult. Un om, întors cu spatele la el, își dădea ultima suflare. Pe față îi erau brăzdate povești și suferinți. Mâna îi era încleștată într-o strânsoare imobilă. Doar un colț de voal roșu ieșea ușor printre degetele străvezii. Rămășița unui vis, căruia nu îi putea da drumul nici în moarte.

*

În albul strălucitor umbre dansau. Un dans al șansei și al vieții. Al libertății absolute. Retinele plânse, însă, nu mai proiectară imaginea hăului de lângă ei. Și fără ecou, toți dispărură într-un negru absolut.
În față Soarele își vedea de treaba lui. Pe vecie rămas netulburat de vreo stânga sau de vreo dreapta. El doar exista…

---