• Povestiri nescrise

    O simplă poveste de dragoste

    – Bine ai venit! Apropie-te! Poți să te așezi unde dorești, după cum vezi sunt destule locuri libere. M-am supus fără nicio vorbă și m-am lăsat să cad pe primul scaun gol pe care l-am văzut. Erau în jur de zece, așezate în cerc, în mijlocul unei încăperi luminoase, datorită ferestrelor înalte care dădeau spre o curte interioară. Dacă nu ar fi fost zăbrelite, mi-ar fi plăcut să stau aplecată peste pervazul lor, cum făceam adesea când eram copil. În special când ploua și singurele sunete pe care le auzeam și pe care le ascultam cu mirare erau cele făcute de picăturile de apă, atunci când loveau frunzele copacilor. Mama…

  • Povestiri nescrise

    Trenuri și flori

    Halta nici nu apărea pe hartă. A fost ștearsă din greșeală de peste tot. Oricum era un punct atât de mic și de insignifiant, încât probabil nimeni nu a observat dispariția lui. Este adevărat că undeva, pe vreun stat de plată, apărea o sumă de bani, care era virată lunar, însă și aceasta era atât de mică și de insignifiantă că nimeni nu-i dădea atenție. Doar Moș Iurie o aștepta ca pe pâinea caldă. I-o aducea personalul de seară. Tare l-a mai încurcat pe el când au început să pună banii pe card, la bancă. Noroc cu Nea Costel, controlorul. El l-a luat într-o zi și l-a dus de și-a…

  • Povestiri nescrise

    Spirala

    De sus, din cabina camionului, lumea pare mică și insignifiantă. De multe ori când rulez cu o viteză de siguranță, mă gândesc cum ar fi să calc accelerația până la podea și să merg drept înainte, fără să îmi mai pese. Un Dumnezeu al șoselelor, al lumii întregi. Aș nimici totul în cale și nu aș mi-aș întoarce nicio clipă privirea înapoi. Un apel pe stație mă trezește la realitate: mai multe mașini de poliție au pornit în urmărirea unui camion. Colegii nu știu de ce și ce anume s-a întâmplat, dar ne îndemnăm pe rând, unul pe altul, să fim vigilenți. Majoritatea dintre noi avem familii care ne așteaptă…

  • doamna Veturia
    Povestiri nescrise

    Doamna Veturia

    Calea ferată era ca o cingătoare, ce strângea împreună cele zece case mici și murdare, care păreau îngrămădite una în alta ca niște piese de lego potrivite de niște mâini nepricepute și o minte pornită pe glume proaste. Trenurile treceau cu viteză pe lângă ele la fel ca timpul. Fără să le dea importanță și fără a le arunca măcar o privire. Sub unul dintre acele acoperișuri ordinare trăia o perlă a omenirii. Însuși Dumnezeu s-ar fi căit că nu s-a gândit să o plămădească  cu mâinile Lui, dacă nu ar fi uitat de existența ei de multă vreme. Acolo trăia Veturia. Sau Doamna Veturia, cum îi plăcea să își…