Finfin
Povestiri nescrise

Cățelușul Finfin

Era o zi frumoasă de vară. În curtea casei de la marginea pădurii era liniște. Animalele toropeau care pe unde puteau. Văcuța Carla își rumega tacticoasă ultima masă, în timp ce purcelușul Patrick se bucura de o binemeritată baie de noroi. Și păsările își ascunseră ciocul sub aripi, doar gâscanul Dado mai sâsâia, din când în când, la vreun dușman imaginar.

În toată această atmosferă de relaxare, singurul care nu avea astâmpăr era cățelușul Finfin. De ceva vreme încoace, se plictisea îngrozitor. Ar fi vrut și el să se joace cu puișorii galbeni care piuiau cât era ziua de lungă, dar aceștia se speriau foarte tare când îi auzeau lătratul, care fie vorba între noi, doar a piuit nu semăna. A încercat să se tolănească și el alături de purcelușul Patrick, însă când își văzu blana plină de mizerie, îi veni să o ia la sănătoasa. Văcuța Carla era blândă cu el, îl lăsa să guste din laptele proaspăt muls, însă nu îi prea ardea ei de joacă. Cu restul, nici nu a mai încercat. Îi lătra doar înciudat, când îi vedea cum aleargă prin toată curtea fără nicio grijă.

Într-o zi, hotărî să facă o plimbare mai lungă. Rar se aventura în afara gardului care înconjura căsuța. Știa că pădurea, oricât de ademenitoare ar fi fost, ascundea multe pericole. Noaptea auzea tot felul de zgomote, care de care mai diferite sau mai înfricoșătoare, toate parcă scuturate înadins de copacii mari. Atât de mari, încât jumătate din zi purtau Soarele pe post de pălărie.

Dar în acea după-amiază, cățelușul Finfin ieși neobservat pe poartă și începu să exploreze în jur. La un moment dat, un fluture poznaș îi atrase atenția. Porni o cursă veselă, sărind peste flori de toate culorile, lătrând și dând din codiță cuprins de bucurie. Hop-țop în stânga, hop-țop în dreapta. Absorbit complet de dansul aripioarelor pătate de culoare, nu realiză cât de tare se îndepărtase. Fluturașul zglobiu își luă zborul nepăsător și Finfin se trezi singur, singurel în mijlocul pădurii.

Boticul începu să-i tremure, iar ochișorii mari și umezi încercau în zadar să străbată întunericul. Unde dispăruse lumina soarelui? Unde era căsuța lui iubită? Își ciuli urechile, poate, poate îl aude pe gâscanul Dado, cel care nu tăcea niciodată. Dar nici poveste! Auzea doar sunetele unei altfel de lumi, complet necunoscută pentru Finfin, care începu să regrete amarnic decizia de a hoinări de unul singur.

Îi veni să plângă. Însă știa că nu l-ar fi ajutat cu nimic. Închise ochișorii preț de o clipă și îmbărbătându-se, începu să adulmece locul unde se afla. Știa că trebuie să găsească o urmă familiară, care să îl îndrume spre drumul de întoarcere.

Tot mergând el cu boticul în pământ, dintr-o dată se izbi de două lăbuțe, aproape identice cu ale lui. Surpriza fu atât de mare încât Finfin se prăvăli pe spate.

Finfin

-Hihi, ce caraghios ești! auzi el un glas, pe cât de nou, pe atât de cunoscut, totuși. Nu era un lătrat, dar categoric îl înțelegea mai bine decât pe mieunatul obraznicului Bob, motanul. Dar nu era momentul să se gândească la pișicherul ăla! Se ridică, stânjenit, însă în clipa imediat următoare se fixă mândru pe cele patru lăbuțe și privind curajos micul intrus din fața lui spuse pe nerăsuflate:

-Oricui i se putea întâmpla! Ai apărut de nicăieri și m-ai luat prin surprindere. Te rog, dă-te la o parte să îmi pot vedea de drum!

-Nu trebuie să te superi! A fost doar comic. Pe mine mă cheamă Sami, locuiesc aici în apropiere. Pe tine cum te cheamă? Unde stai?

-Eu sunt Finfin. Vin de la ferma de la marginea pădurii. Am înaintat un pic cam mult și acum ar fi timpul să mă întorc acasă, zise Finfin încet nevrând să recunoască că s-a rătăcit.

-Ești și tu lup ca mine? Că tare ciudat arăți! Nu am mai văzut până acum un lup cu atât de multe culori pe el, și cu blana așa interesantă. Dar eu nu sunt foarte mare și mai am multe de învățat. Mama mi-a spus că suntem mai multe specii, că am verișori care trăiesc în toate colțurile lumii, unii sunt albi, alții maro, mai mari sau mai mici. Deci, tu ce specie ești? Vii din America de Nord? chiui puiuțul de lup cu mare încântare.

“Vorbește mai mult decât găina Berta” gândi Finfin. O ușoară teamă puse stăpânire pe el. Auzise și el de lupi. Știa că acum mulți, mulți, ani oamenii au îmblânzit aceste animale și de acolo încoace s-au numit câini. Chiar dacă această legătură îi oferea o oarecare încredere, totuși, cunoștea că există multe diferențe între ei. Iar ideea că în orice clipă puteau să apară părinții lui Sami, îi făcea codița să tremure de frică. Își păstră însă bruma de curaj care îi mai rămăsese și spuse sigur pe el:

-Eu nu sunt lup. Sunt un câine. Ți-am spus, locuiesc la ferma din apropiere, alături de oameni și alte animale domestice.

-Ce interesant! Un câine! Nu am mai întâlnit niciodată unul. Ce frumos trebuie să fie la tine acasă! Să ai atâția prieteni cu care să te joci. Eu locuiesc alături de familia mea și alte familii de lup. Dar suntem toți la fel. Nu interacționăm cu alte animale. Facem totul împreună. Peste zi, mă joc cu alți puiuți, iar când vine seara, cei mari pleacă la vânătoare și noi așteptăm cuminți să se întoarcă. Trebuie să crești în puteri pentru a putea participa la vânătoare. Eu abia aștept! Poate am să vin să te vizitez într-o zi, ce spui?

Pe Finfin îl pufni râsul. O și văzu pe Berta cotcodăcind disperată și pe Dado scuipându-și sufletul dacă ar fi apărut alături de un lup în curte. Dar se văzu nevoit să recunoască că îi devenise tare simpatic micuțul Sami. Părea atât de sigur pe el și de prietenos, încât Finfin hotărî să mărturisească greșeala făcută și să îi ceară ajutorul.

-Uite ce e, Sami. Eu nu aveam ce să caut aici. Pădurea este teritoriul animalelor sălbatice. Eu sunt obișnuit să locuiec lângă casa omului. Acum tare aș vrea să mă întorc, mai ales că imediat se înserează, dar nu mai știu pe unde să o iau. M-am rătăcit!

-O, dar de ce nu ai spus de la început? Nu-ți fă griji, tata cunoaște pădurea aceasta la perfecție. Am să îl rog să te ajute să găsești drumul spre casă! spuse Sami zâmbind

Finfin înlemni. Tătăl lui Sami trebuia să fie un lup mare de tot și puternic. Gândul că  avea să îl aibă în față nu îi prea plăcea. Totuși, zâmbetul cald a lui Sami îi oferea încredere.

-Ești sigur? Nu o să-mi facă vreun rău?

-Nu, nici vorbă! Tata îi ajută cu cel mai mare drag pe prietenii mei, iar tu ești de astăzi prietenul meu, nu-i așa?

Finfin își lipi boticul de cel a lui Sami. Era tare fericit. Își găsise în sfârșit un prieten. Unul la care nici nu se gândise, dar poate tocmai asta înseamnă prietenia. O altă persoană care să îți fie alături. Indiferent de unde vine și cum arată. Un cățel prieten cu un lup, de ce nu?

Sami scoase un sunet ca un ușor schelălăit și nu trecură nici două secunde că lângă el apăru tatăl său. Ochii lui Finfin se rotunjiră în admirație. Lupul-tată avea o statură impunătoare și era de o frumusețe care îți tăia respirația. Finfin nu mai văzuse așa colți mari niciodată, însă deși începură să îi cam tremure lăbuțele la vederea lor, blândețea din privirea minunatului animal îl calmă rapid.

Se dovedi că Sami avusese dreptate. Tata-lup cunoștea toate cărările pădurii. Fără niciun efort și cu o agilitate demnă de invidiat, îl conduse pe Finfin până la ieșirea din marea de arbori. Dacă priveai atent deja puteai zări acoperișul casei.

Finfin mulțumi politicos și îmbrățișându-l pe Sami îi șopti la ureche: “De azi înainte să ne fie acesta locul de întâlnire. Sunt tare fericit să fiu prietenul tău și abia aștept să ne jucăm împreună!” Sami încuviință cu un “Auu” scurt, după ce citi aprobarea din ochii inteligenți ai Tatălui-Lup și cei doi se făcură rapid nevăzuți în întunericul pădurii.

Finfin ajunse repede acasă. În curte era mare forfotă, dar nimeni nu păru să-i fi simțit lipsa prea mult. Doar mămica lui îl dojeni un pic că a întârziat la masă. Își ceru sfios scuze și îi povesti cu încântare toată aventura. Știa că ea îl va înțelege și va avea încredere în el că Sami este un prieten bun și de nădejde.

Din acea zi, dacă cineva va avea curiozitatea să privească dincolo de gardul fermei, aproape de prima linie de copaci, va putea vedea un pui de lup și un cățeluș alergând printre flori, vânând fluturași și bucurându-se unul de celălalt. Va vedea doi prieteni jucându-se.


Ilustrații create cu drag și talent de Anaphielle

Colorată, veselă, optimistă și extrem de pasionată; pe numele meu, Mona. Scriitor, Blogger, Coordonator Club de Carte QUARTO, Editor Editura QUARTO. O Nefirească încadrată perfect în Firesc.

9 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *