Am fost doar o frunză
A fost ce-a fost, dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar fi povestit și nici eu nu aș fi aflat.
A fost odată un copac. Străjuia falnic un ținut desprins din oglinda viselor. O frumusețe, abia dată în pârg, putea fi observată peste tot. Jocuri de lumini, ochiuri de apă cristalină,orchestrele naturii oferind un concert spectaculos.
Copacul vedea toate acestea și ramurile i se întindeau în încercarea de a îmbrățișa fiecare colț al acestui tărâm magic. De a atinge cerul și a se înveli cu el.
Într-o zi, o senzație nouă îl făcu să se trezescă din reverie. Un mic ou, ca o picătură de rouă, i se așeză pe cea mai frumoasă frunză a lui. Aceasta tremură ușor, surprinsă de atingerea neașteptată, dar ca o petală de mătase sprijini cu blândețe mica perlă necunoscută. Copacul îi șopti să se aproprie mai mult de trunchiul lui plin de vigoare. Să nu se lase în bătaia vântului. Dar verdele e nestatornic, iar vanitatea încolțea printre nervurile minunatei frunze.
S-a întins cât a putut ea de mult și cu grijă să nu-și scape comoara s-a lăsat mângâiată de vânt, admirată de Soare și de Lună.
La un moment dat, un sunet ciudat o făcu să tresară. Venea din perla de pe ea. Era ca un fel de ronțăit. Și spre mirarea ei și a copacului, micul giuaver se transformă într-o vietate nepaipomenită. Semăna cu un vierme de pământ, însă împrumutase verdele celei care o protejase până acum.
Seva începu să-i clocotească, privind micul vierme. Pe nesimțite se transformă într-o palmă caldă, gata să-l mângâie, să-l susțină. Amândoi erau fascinați unul de altul. Se priveau, pierduți în admirație și iubire. Erau singurele gânduri care mai cutreierau pâmântul. Nici trilul păsărilor, nici clipocitul apelor de izvor, nimic nu se mai auzea. Clipa încremenise și ea în mirare, rămânând un martor mut al primei iubiri.
Când o atinse prima dată cu buzele o străbătu un fior, care făcu copacul să se scuture până la rădăcină. Însă, brusc, o durere vie o făcu să se strângă aproape îngălbenind.
Atingerea catifelată, mângâierea abia simțită nu îi mai era de ajuns noului-venit. Mușca cu nesaț din frunza care-l primise înăuntrul ei și nici că-i păsa că o poate distruge. Își ridica privirea și observa mulțimea de pete verzi din jur. Avea de unde alege. Totuși, ceva îl ținea legat de primul suflet care i s-a arătat. Și rupea bucăți din el, înlocuindu-le cu vise și clipe pierdute. Ușoare ca un fulg, care-i dădeau bietei ființe suferinde iluzia de bine, de faptul că încă mai contează, că mai are un rol.
După un timp deveniseră de nerecunoscut. El era frumos, sclipitor în razele de lumină. Ea era abia trasată, dar se ținea cu încăpățânare de copacul-mamă și tată, simțind că are încă rădăcini, că aparține cuiva.
Frumusețea nu stă în loc. Ea trebuie să fie văzută și admirată. Rupând și ultima bucată de verde micuței frunze, se desprinse de ea. Plângea roua în fiecare dimineață, dar în zadar. Franjuri de iubire atârnau dintr-un copac, care străjuia falnic un ținut magic. Cu ochii stinși însă nu poți vedea. Ce odată i-a fost lumea toată, acum erau doar cioburi gri, opace, ale unei realități pierdute.
Soarele, însă răsare mereu netulburat. Iar într-una din zile, restul rămas de frunză observă o nouă vietate. Chircită și strânsă, ca o smochină. Stătea în iarbă, scăldându-se în căldura razelor. În câteva clipe, fu martoră la ceva nemaivăzut. Două aripi mari, pline de culoare, se deschiseră, luminând din nou frumosul. Fluturele, de o frumusețe rară, își luă zborul și trecând ușor pe lângă ea, îi fâlfâi din aripi un mulțumesc șoptit.
Frunza se uită la el cu inima plină de iubire. Îi șopti la rându-i, fii fericit și îl urmări cum se pierde printre nori. Își întoarse privirea spre trunchiul copacului ei. Era tot acolo, la fel de falnic, iar tărâmul pe care-l veghea era plin de viață, de cântec, de culoare. Și frunza tremură în vânt, de încântare! Zboară prima mea iubire, zboară! Eu rămân cu franjurile amintirii, ancorată în mine prin cele mai puternice rădăcini. Deoarece mi-am păstrat Copacul, copacul meu, m-am păstrat pe mine…
Sursa foto: unsplash
Mi-ai umplut ochii de lacrimi. Dacă citim povestea cu ochii minţii care obişnuieşte să o transpună-n realitate, să facă paralele cu ce-i prin viaţă… of, câte frunze!
Ca de obicei, m-ai citit. Tu m-ai citit! Și îți mulțumesc din suflet pentru asta! ❤
Da, multe frunze. Și, cel puțin, o dată în viață cred că fiecare am fost o frunză…
Te îmbrățișez tare! ?
Geniala si emotionanta, aceasta sensibil-sentimentala proza scurta, de o profunzime rara, asemeni unei perle scumpe, naturala, originala…
Sa ai o minunata primavara, binecuvântata cu liniste, bucurie si pace, alaturi de minunile tale dragi din jurul Pomului Vietii, draga Mona !
Tare frumos ne-ai povestit și ai adunat atâta sensibilitate în cuvintele tale, încât aproape că doare. De fapt, doare de-a binelea.
Mulțumesc, Mona, pentru momentele de frumos oferite! ❤
Eu îți mulțumesc Dana pentru citire și simțire și pentru că mi-ai lăsat un semn. ❤ Am și uitat când l-am scris și când mi l-a adus blogul azi în amintire, am zis ia uite ce scriam eu cândva 😊 Că textul a apărut inițial pe Literatura ca utopie și era la tema “Prima iubire”.
Te îmbrățișez și îți mulțumesc din nou ❤🤗
Dantelă delicată de suflet. Așa aș numi-o. Minunat, Mona!
Ești tu foarte bună cu mine, Em! Îți mulțumesc din suflet! E un vechi text de pe Literatura ca utopie ❤ Te îmbrățișez 🤗