Cristina Lincu: „Caterina” – Când dragostea învinge blestemul

„Sufletul e al neamului nu al omului și trece din corp în corp ca lăstarii noi care sunt din aceeași rădăcină. Tu ești și tată-tu dar și nepoata ta, așa cum mă-ta e taică-său, da’ o să fie și doamnă mare peste vreo 40 de ani, tocmai în țara de dincolo de ocean, că acolo s-a însurat fratele mă-tii, făcut de ta-su cu năvasta legiuită. Că dintr-o rădăcină se înalță doar un trunchi care e sufletu’ neamului și ramuri viețile și flori și semințe care au tot același trunchi și aceeași rădăcină. Și când trec și ramurile și fructele se așază altfel, da’ tot ramuri și tot frucți pe același trunchi. Ai crezut că sunt alte ramuri sau alte frucți? Nu, drăguță, doar când ești viu și orb crezi că pământul începe și se termină cu tine. Te naști ca o ramură între alte ramuri mereu, acolo unde zice natura cea mare, stăpâna grădinii lui Dumnezeu. (...) Uite-te, fă, la cireșul ăla sălbatic de peste șanț, crezi că nu a avu ramuri și acum 20 de ani? A avut, dar nu le mai are. Da’ e același cireș ca acu’ 20 de ani? Sigur că e, că îl știu eu de mult. Așa e și cu omul și neamul lui. Fiecare trup născut moștenește o parte din sufletu’ neamului lui și nu altfel.”