La mulți ani, mama!

Ușa s-a deschis pe nesimțite. Am simțit doar o ușoară adiere, care însă nu m-a oprit din lucru și atât. Nu am dat importanță, eram foarte concentrată la ce făceam. La un moment  dat, am simțit că sunt privită. Știți acel sentiment că de undeva, cineva se uită la tine. Nu vezi pe nimeni, dar știi foarte bine că ceea ce simți este cât se poate de real. Mi-am ridicat privirea din laptop și oprindu-mi, în ultimul moment, un strigăt de uimire, am poposit asupra unor ochi mari albaștri. Două picături de rouă se uitau atent la mine și parcă voiau să mă învelească cu cerul desenat sub genele lungi și negre. Steluțe ghidușe dansau nestingherite și dansând cu veselie, m-au îndrumat să observ zâmbetul larg care le completau atât de firesc.

În fața mea aveam o fetiță de maxim șapte ani. O minunăție. Două codițe blonde îi completau aerul poznaș, atingând cu sfială umerii mici, cât un pumn de om mare. Rochița îi era tot de culoare albastră, doar în talie era stropită cu un pic de alb. O fâșie de material care o strângea ușor, parcă voind să evidențieze postura firavă a micuței. În picioare, în schimb, avea o pereche de pantofi, mult prea mari și cu toc. Am zâmbit fără să îmi dau seama, când i-am observat echilbrul precar. Cred că reușea să stea dreaptă în fața mea, doar pentru că se sprijinea de surâsul poznaș de pe chipul ei.

-Haide! Hai cu mine! Avem multă treabă azi și nu foarte mult timp la dispoziție!

Vocea ca un clopoțel agățat de un ghiocel mă făcu să îmi revin. Am închis gura care nu știam de când îmi rămăsese deschisă și cu o încercare zadarnică de a-mi drege glasul – brusc îmi părea prea gros, prea serios, în completă opoziție cu sunetul abia auzit – am șoptit, mai degrabă:

-Cine ești? De unde ai apărut? Unde e mama ta?

-Mama mea e om mare! Lucrează așa ca tine. Și eu când o să cresc mare o să fiu foarte ocupată, dar până atunci am multă treabă de făcut. Așadar, ce mai aștepți, hai să mergem!

-Și unde, mă rog frumos, vrei să mergem? Cine ești, totuși?

-Of, voi oamenii mari! Parcă v-ați agățat de semnele de întrebare. Cine? Unde? Pentru cât timp? De ce? Lasă-l acolo în laptop și ia-mă de mână. Avem de descoperit o lume întreagă! Sau trebuie să îi ceri voie mamei tale înainte?

-Nu trebuie să cer voie nimănui! Dar am foarte multă treabă, iar această situație nici nu o înțeleg.

-Da, și mami are mereu treabă și nu îi plac surprizele. Odată am vrut să îi fac cadou bucurie. Știi ea râde mult de Crăciun, așa că am luat o pungă de orez și am împrăștiat-o în toată casa. Era așa frumos! Mai frumos ca zăpada adevărată. Alergau boabele și unele se întreceau cu razele de lumină. Tare m-am bucurat. Am împachetat tot râsul și veselia și voiam să i-o ofer mamei mele. Însă am învățat că nu are timp de surprize. Când a văzut zăpada de orez, s-a întristat și m-a pus să o mătur. Mi-a explicat frumos că asta nu e joacă. Eu am întrebat mătura de ce a râde și a te distra nu e joacă? Dar nu mi-a răspuns. Cred că era și ea obosită după cât a trebuit să alerge după boabele albe de orez. Da, avea dreptate mami că zăpada e altfel, că ceea ce am făcut eu e doar mizerie, însă era 8 Martie! Și voiam să îi dau cadou bucurie, ți-am mai spus asta! Și pentru că nu mi-a ieșit cum plănuiam, azi – e tot 8Martie știi, nu? – am venit la tine să mă ajuți să găsesc cadoul perfect. Tu ce i-ai luat mamei tale?

O notificare de primire a unui nou e-mail m-a smuls din caruselul de cuvinte, pe care cu greu l-am putut urmări. Mi-am întors privirea spre laptop și pentru câteva clipe am uitat de prezența micuței. Veștile primite nu erau tocmai bune, îmi vâjâia capul de câtă treabă aveam, așadar m-am pus să scriu, ignorând ce se întâmplase. Oricum părea ceva ireal. Am luat o gură de cafea și m-am afundat în ecranul montiorului. O bufnitură și un râs din toată inima m-a smuls din momentul meu de om mare. M-am uitat speriată să văd ce s-a întâmplat.

Din nou, m-am oprit asupra albastrului vesel din ochii omului mic. Îmi deschisese dulapul și nu știu cum, a reușit să tragă pe ea toate hainele. Ea stătea în fund pe podea, cu un morman de culori căzute care aproape o acopereau. Îi puteam zări doar papucii prea mari și cu toc, privirea care nu avea astâmpăr și o vedeam cum se chinuie să se ridice, însă râsul care îi scutura trupușorul nu îi era de prea mare ajutor.

-Ce ai făcut? Ce cauți în dulapul meu?

-Căutam un cadou, ți-am spus! Of, oamenii mari chiar sunt uituci! Ai atât de multe rochițe! Și atât de colorate. O adevărată comoară! Și mie îmi cumpără mami hăinuțe frumoase, dar pe unele am voie să le port doar uneori, să nu le stric. Mie îmi place să mai le stropesc cu bucurie: un pic de dulceață sau câte un strop de lapte cacao, să le las să se bucre și ele de puțin praf când mă joc prin fața blocului. Însă, mami spune că așa nu sunt mai frumoase, ci doar murdărite sau distruse. Eu nu sunt de acord. Cum să fie ceva rău când le fac să râdă și să se simtă bine așa cum mă simt eu? Tu ai copii? Ei își stropesc hainele cu bucurie? Tu o faci?

-Da, am copii. Sunt la grădiniță, unde cred că ar trebui să fii și tu. Da, și ei mai fac boacăne! Așa sunt copiii. Hai.să te ajut să strângi!

-Da, boacăne, cuvânt de om mare. Noi facem bucurie, nu ai înțeles? glasul începu să îi tremure ușor, am privit-o atent și am văzut că își strânse gurița nemulțumită și se abținea cu greu să nu îi scape vreo lacrimă. Un sentiment familiar și plin de căldură m-a invadat! Am îngenucheat în fața ei, cu atenție să nu ating vârful pantofilor prea mari și cu toc și am  îmbrățișat-o.

-Linișteste-te, fetițo! Știu că voi copiii doar asta vreți să faceți. Sunteți năzdrăvani, nu e nimic rău în asta. Sunteți veseli și buni. Împletiți visele cu inocența și ne învățați să iubim! Iartă-mă, om mic că uneori te rătăcesc. Că mă las acaparată de îndatoriri și viață și uit să râd când calc pe zăpadă de orez sau să mă intru în lumea jocului! Uite, am să îmbrac rochia asta. Ai stropit-o tu cu bucurie, va fi perfectă! Acum, haide să te ajut să găsești cadoul perfect pentru mama ta!

-L-am găsit deja! Hai, să i-l arăt! Ce fericită va fi când te va vedea om mare, îmbrăcată-n bucurie!

M-am oprit în albastrul ochilor ei și m-am văzut! Omul mare privea cu nostalgie omul mic care fusese. Mi-am închis laptopul și am sunat-o pe mama, ținând-o strâns de mână pe fetița care am fost, nu mai voiam să o pierd, nu azi!

-Alo! La mulți ani, mami! Sunt Mona ta, dintotdeauna. Te sun să-ți spun că te iubesc! Și știi ceva? Sunt îmbrăcată-n bucurie!

La mulți ani, mama! La mulți ani, femeie!