Ieri m-am întâlnit cu o plângăcioasă. Mama ei! Mi-a stricat toată ziua! Avea o moacă crispată și îți venea să-i dai palme, măcar să aibă de ce plânge. Nimic nu o mulțumea și trăia ditamai tragedia. Grecii păleau în fața măiestriei dumneaei de a-și creiona viața.

Totul era nedrept. Se născuse prea devreme și trăia într-un prea târziu. Nimic nu era din vina ei. Inclusiv alegerile făcute, gândite și întoarse pe toate părțile, nu îi aparțineau. Dacă printr-un miracol era prinsă cu mâța-n sac, Doamne ferește să-și asume vreo responsabilitate!

Mereu nefericită, mereu pesimistă. Stinge becul în orice încăpere intră, trebuie să stea în întuneric și să meargă mână-n mână cu ghinionul. Ghinionul ăsta, pe cuvânt, numai în viața ei își face apariția. Pe bune! Cred că nici nu ar fi existat, dacă nu s-ar fi născut ea, plângăcioasa!

Realitatea ei era așa distorsionată, încât după nici cinci minute în compania ei, mă îndoiam sincer că verdele e verde și că soarele încălzește. Își plângea de milă cu niște lacrimi de crocodil, adunând vinovații în jurul ei, devenind astfel foarte importantă. Am îndrăznit să îi ofer o soluție practică la o așa-zisă problemă. Vai de mine! Abia am scăpat din avalanșa de insulte, vaiete, argumente cusute cu ață albă. Ea era deprimată! Tot timpul! Și avea și de ce! Era înconjurată doar de incapabili, care îi provocau suferință prin simpla lor prezență. Nu reușeam să o înțelegem, fie că eram mai proști, fie că ne plăcea să trăim ancorați în realitate. Păcate capitale în ochii d-șoarei plângăcioase.

Asistam toți la această ieftină prestație și parcă nu realizam că această persoană e chiar reală. Că imaginea grotească ce se contura în fața noastră era realitatea ei zilnică. La o pauză între acte, i-am înțeles și obiectivul. Ne adunase pe toți pentru a putea găsi marele vinovat. Un nefericit pe care să poată arunca toată vina. Vinovat de toate nenorocirile și durerile bietei ființe neînțelese.

Era maestră în manipulare și șantaj emoțional. Iar autocritica, măcar o mică perspectivă de îmbunătățire a propriei persoane era de neconceput.

Și-a jucat rolul cu vădită experiență. La final plângea așteptând aplauze, mângâieri, consolări și aprobări. Dezgustată am ieșit afară să pot să respir din nou. Mă tot gândeam la nenorocită, parcă nevenindu-mi să cred la ce am asistat. Până la urmă am renunțat a mai înțelege, ajungând la concluzia că pe unii haina de victimă îi îmbracă cel mai bine. Și așa era și plângăcioasa… o victimă eternă…

Sursa foto via Pinterest