Salt înăuntrul meu

Ai sărit vreodată cu parașuta? Eu nu am făcut-o, dar de multe ori, mi-am imaginat. M-am văzut cum cumpănesc, cum fac o listă cu motive pro și contra, ca apoi să decid. Văd momentul, nu este deloc unul neclar. Ceva dinăuntrul meu nu mai îmi lasă loc de tăgadă.

Îmi spun: Azi voi sări cu parașuta!

Imediat ce hotărârea este luată, drumul devine unul limpede. Pregătirea, emoția, teama, chiar groaza pe alocuri, licăresc în mintea mea și pe măsură ce le privesc, fără a-mi întoarce privirea, fără a ezita, ele strălucesc din ce în ce mai puternic, conturul lor se desprinde din masa amorfă a necunoscutului și ele devin reale, palpabile.

Iar înainte să mai am timp să realizez ceva, sar! Mă arunc. Cad. Zbor. Și pentru câteva clipe uit de acel fir de care trebuie să mă țin, de care depinde supraviețuirea mea. Mă las să cad în gol. Un salt înăuntrul meu, pe care, trebuie să mărturisesc, nu-l duc niciodată până la capăt. Trag mereu de firul salvator, mă opresc întotdeauna la timp. Și cu toate că știu că la fiecare nou salt, voi apuca acel fir mai repede, voi deschide parașuta la timp, nu voi mai afla nimic nou, nu voi descoperi senazații necunoscute, îl repet cu cerbicie în fiecare an.

În fiecare an, în 24 octombrie, sar cu parașuta. Fac un salt înăuntrul meu și simt…

Tată, azi ar fi fost ziua ta. În fiecare an mă pregătesc pentru această zi ca pentru un salt în gol, în necunoscut. E absurd, știu. Văd cum scriu aceste cuvinte și mă întreb de unde mai îmi vin. Sunt 25 de ani de când această zi vine peste mine și mă aruncă în abis. De 25 de ani mă pregătesc pentru ea și cu toate acestea când vine vorba să o trăiesc, simt cum mă prăbușesc. Cum cad. Cum alunec în mine și pierd controlul. Da, oricâte pregătiri fac, oricât timp trece și oricât exersez, tot pierd controlul la început.

Noroc cu acel fir de salvare! Al naibii fir! Tare mult timp a trebuit să treacă până ce am învățat să mă prind de el la momentul potrivit. Pentru că să știi tu, tată, a sări înăuntrul tău e foarte periculos. Dacă nu ieși la suprafață la timp, te pierzi, te scufunzi atât de adânc în căptușeala ființei tale, încât nu mai ai scăpare. Asemenea salturi nu se fac de una singură. Dacă vrei să te aventurezi în profunzime, să ajungi până în măduva amintirilor, trăirilor și durerilor, niciun fir de pe lume nu te mai poate salva. Nicio parașută nu se mai deschide. Cazi și te zdrobești de realitate și dispari.

Asemenea salturi se fac cu cineva ținându-te de mână. Însă mâna mea e goală… Tu mi-ai lăsat-o și te-ai dus. Și mie îmi e dor. Încă. Mereu.

Sar. În fiecare an, în această zi, sar. Și îmi amintesc și mă doare. Îmi lipsești. Acesta este adevărul. Îmi lipsești. Nu doar în viața mea, în viața copiilor mei, în bucuriile mari, îmi lipsești înăuntrul meu. E gol în locul tău. Un gol din care se nasc alte goluri și pe care nu pot să îl umplu, nici să-l explorez. Ți-am spus, chiar dacă am curajul să sar cu parașuta în trecut, în amintiri și în mine, trag repede de firul salvator. În gol nu te duci singură. În gol m-aș duce doar dacă m-ai ține de mână… Doamne, cât îmi e de dor!

Peste 200 de oameni primesc în fiecare vineri nescrisa în inbox. Fii și tu unul dintre ei!