Îmi place să mă plimb. Să privesc oamenii din jurul meu. Fețe străine, dar cu trăsături atât de familiare. Îmi aleg câte o persoană și îi dăruiesc o viață. Un suflet care o așteaptă acasă. Copii care îi sar în brațe. Scenariu de film sau de reclamă. Tot timpul aleg să le ofer fericirea. Le așez vise în buzunare, gânduri calde, împlinire. Fețele îngândurate le modific, le desenez zâmbete. Nu-mi plac oamenii triști. Mi-aș dori să nu existe suferință. Știu că e utopic, însă în imaginația mea totul e posibil. Și îmi place, măcar pentru câteva clipe să mă joc cu oamenii întâlniți și să îi cred fericiți.

Zilele trecute am ieșit la joacă cu minunile mele. Am observat că se aproprie de noi o doamnă, care își plimba cățelul. Nu am putut să nu o văd cu ochii rațiunii. Avea un aspect dezordonat, neîngrijit. Nu acela de om al străzii, dar tipicul persoanelor care suferă de anumite afecțiuni psihice (lăsate fără tratament, fără ajutor sau care aleg să nu le gestioneze). Este o imagine greu de ratat și nu trebuie să fii specialist pentru a vedea că ceva nu este în regulă. Nicio modă sau excentrism nu se compară.

Noi am continuat să ne vedem de treabă și să înaintăm în direcția dorită. Cred că am trecut una pe lângă alta, cert e că rămăsese la ceva distanță în urma noastră. La un moment dat, minunea mea mică se întoarce și se observă reciproc. Atras ca un magnet, copilul începe să o imite. Doamna s-a oprit în mijlocul aleei și a început joaca cu cel mic. Am să încerc să o descriu cât mai fidel. Vă rog să vă imaginați că tot ce făcea dumneaei, puiul meu imita. A devenit un scurt spectacol în oglindă.

Zâmbet larg. Râs în hohote. Ridicat pe rând câte o mână, pe urmă amândouă deasupra capului. Urmează trei piruete. Zâmbet larg. Râs în hohote. Bătut din palme. Zâmbet larg. Aruncat în fund și pe spate cu picioarele în sus. Totul se încheie cu ei doi stând așezați, la o distanță cam de vreo zece pași, privindu-se și izbucnind într-un râs din toată inima. S-a ridicat, i-a trimis o bezea și făcându-i cu mâna l-a salutat, văzându-și mai departe de drum.

Eu nu am existat. Nimeni și nimic din jurul lor nu a existat. Au fost doar ei. Am preferat să îmi imaginez că e o persoană care iubește copiii și e dezinhibată. Căreia îi place să ofere zâmbete.

Ieri am trecut pe aceeași alee. Minunea mea mare se oprește și mă întreabă:

“Mami, aici am văzut-o pe doamna fericire?”

Aș putea alege cinismul și obiectivitatea pentru a-i explica acțiunile. Însă prefer să o păstrez în amintire ca doamna fericire, care mi-a făcut copilul să râdă în hohote și mie mi-a pus un zâmbet larg pe față…