Mi-am amintit de o întâmplare povestită de un domn profesor la facultate. Eram în anul doi și încă visam cu ochii deschiși, crezând că orice este posibil. Începea să se dezvolte în noi complexul de Dumnezeu, iar această scurtă povestire a avut rolul de a ne deschide ochii și mintea. Bineînțeles, pentru cine a vrut să asculte și să înțeleagă.
Era tânăr medic specialist. Entuziast și purtând un greu bagaj de cunoștințe. Într-o gardă se prezintă o fetiță de trei ani. Nu contează ce avea. Părinți disperați, frângându-și mâinile în neputință. Știința și hazardul face ca fetița să intre în stop cardio-respirator. Tinerețea, lipsa de experiență și privirea celor doi părinți, care îl implorau mai mult ca pe Dumnezeu să nu le lase minunea să moară, îl împing la eforturi supraomenești pentru a învinge moartea. Contrar așteptărilor, reușește. În timpul manoperelor de resuscitare i s-a spus în nenumărate rânduri să renunțe. A ignorat aceste sfaturi ca pe o insectă care îi bâzâia iritant în urechi. Inima micuței începe din nou să bată. Fericirea și recunoștința celor care i-au dat viață îi îmbrățișează ego-ul, ajuns la cote alarmante. Devenise Dumnezeu.
Avea să învețe lecția cruntă a realității. Creierul micuței fusese prea mult timp privat de oxigen. Trăia și a continuat să trăiască. O vedea regulat. Ajunse la douăzeci de ani. Un metru optzeci înălțime, peste 90 de kilograme, dezvoltarea cognitivă și achizițiile rămânându-i ancorate în acea zi fatidică. Se comporta ca un copil de trei ani, dar cu tantrumuri și agresivitate direct proporționale cu mărimea ei. Mama o umbră de femeie, cu ochii stinși. Tatăl se refugiase în sticla de alcool și plecase demult, lăsându-le în urmă. Poate a luat cu el și niște amintiri, cine știe?
I-a rămas pentru totdeauna acest caz în suflet. A învățat, în cel mai dramatic mod, că și dacă te crezi Dumnezeu și chiar poți să te joci de-a El și să învingi moartea, trebuie să știi când să renunți. Ne spunea atunci că indiferent în ce situație, trebuie să îți cunoști limitele, dar și mai important să știi când să spui ajunge…
La rândul meu, port această istorisire în suflet. M-a ajutat foarte mult, mai ales pe plan personal. În micul meu univers mă simt de foarte multe ori Dumnezeu. Creator. Mi-am țesut viața pe placul meu. După cum mi-a cântat inima. Și am tendința de multe ori să depășesc limita. Limita bunului-simț, a respectului față de persoana de lângă mine.
M-am lăsat uneori condusă doar de patima inimii și nu m-am gândit la consecințe. Apoi, am început resuscitarea. Și aș fi făcut-o mult timp. Aș fi rupt coaste, aș fi depus un efort epuizant, doar-doar aș fi obținut o nouă zvâcnire în inima celuilalt. Însă îmi revenea în minte efectul actului dumnezeiesc, atunci când îl înfăptuiesc oamenii. Și încet am învățat să simt când trebuie să renunți.
Azi nu pot spune că sunt cu mult mai înțeleaptă. Dar am învățat să spun firii mele: ajunge!, oprește-te!, înainte de apariția liniei izoelectrice în viața mea.
Da, mi-a rămas în amintire această povestire…
Cutremurătoare povestea. Cu tot ce-a urmat.
Şi da, poate fi lecţia după care să ne ghidăm vieţile.
Când să renunțăm învățăm cel mai greu. Dar este necesar și ne ajută foarte mult să știm să ne oprim la timp. Mulțumesc că ești mereu aici, Potecuță. O zi minunată!
Şi eu îţi mulţumesc! O zi frumoasă!
Mi s-a zbârlit pielea. Știu despre ce vorbești. Dar e greu să identifici momentul “stop joc”. Nu în medicină ( acolo să zici că ai niște protocoale), ci în viață.
Așa e. Este greu. Dar trebuie să ne amintim că uneori e cazul să spunem ajunge. Nu toți reușim, însă merită să încercăm…
M-am ocupat acum vreun an de o fată cu tentative suicidare. Mi-a fost realmente frică să nu eșuez și ( lucru care nu se face), i-am dat voie să mă sune la orice oră dacă îi este greu. Apăi…mă sună aproape zilnic, eu îmi zic că e momentul să o înțarc și nu reușesc să fac asta practic. E la mijloc un șantaj: ea îmi zice că se liniștește când vorbește cu mine, eu îi zic că nu trebuie să fie dependentă de mine, ea zice că da, a doua zi mă sună iar. Eu am convingerea că e pe linia de plutire, dar în convingerea mea e un 0, 1% îndoială. Și nu știu dacă a venit momentul să spun ” gata”. La cazul ăsta concret mă gândeam când ziceam că e greu.
O, da! În acest caz e foarte greu de spus. Depinde de foarte multe. Totuși cred că dacă tu chiar crezi că e suficient, pentru tine poți spune gata. Pentru că ai făcut tot ce ai putut. Și până la urmă nu ai cum să o ții în viață la nesfârșit, dacă nu primește ajutor și din altă parte (și unul specializat). E subiectiv și în acest caz cred că merită să faci cum crezi tu. În sensul să fii pe deplin împăcată cu decizia ta. Dar nu uita că oricât de egoist ar suna, tu ești cea importantă în această ecuație. Nici ajutorul necondiționat dăruit la nesfârșit, în detrimentul propriei persoane nu îl consider benefic.
? Problema e… că eu sunt ajutorul specializat. Înțeleg că singurul.
Am intuit 🙂 Dar oricum daca chiar crezi ca e cazul poti sa o faci. Ai facut mai mult decat era necesar. Sau poti incepe treptat, propunandu-i mici experimente. O spatamana fara sa vorbiti. Sau cand simte nevoia sa vorbeasca cu tine sa scrie ce are de spus. Mail sau pe hartie etc. E un exercitiu bun pentru ea si incet poate chiar o ajuti sa-si revina si te reprofilezi, cine stie? 😉
Cred că trebuie să îți mulțumesc pentru idee. E bună și o folosesc des. Nu știu de ce nu m-am gândit. ?
Erai prea “în mijloc” 🙂 Mă bucur că ți-am fost de folos. Îți țin pumnii!
Recunosc ca risc cu acest comentariu.
Nu-mi place polemica, dar intreb si eu:
Atunci cand ei decizia de a deveni medic nu-ti asumi sa renunti la o parte din tine? Un medic nu este nici instalator, nici mecanic auto sau programator. sunt meserii care presupune altruism dincolo de o anumita limita.
Daca nu esti dispus sa fi altruist peste acea limita, pentru ce alegi sa profesezi intr-un domeniu in care altruismul ar trebui sa fie definitoriu?
Poti fi si egoist si altruist in acelasi timp?
Repet, nu vreau, sincer, sa deranjez pe nimeni. Este doar o opinie.
Mi se pare incredibila rabdarea pe care ai avut-o cu acea fata.
Esti un om minunat.
Probabil, ca intr-un anumit fel, iti datoreaza viata.
Evident ca ai nevoie si tu sa ai viata ta.
Dar oare fata aceea, acum, prin tot ceea ce ai facut pentru ea, nu va face pentru totdeauna parte din viata ta?
Stiu ca acest comentariu este unul al unui tip total neprofesionist. Dar in umila mea imaturitate cred ca in proportie covarsitoare cu totii suntem dependenti de ceva.
Unele dependente sunt bune altele nocive.
Eu cred ca dependenta ei fata de un om ca tine nu poate fi toxica.
Este doar o opinie.
Imi cer scuze daca supar pe cineva cu acest comentariu.
Mă împart între două joburi: sunt asistent medical într-o reanimare (meserie faină și foarte grea care îmi dă stabilitatea financiară) și psiholog ( o dată pe săptămână, consiliere psihologică, din plăcere pură, nu m-aș putea descurca făcând doar asta). Comentariul tău nu supără pe nimeni; e punctul de vedere al unui iubitor al umanității. Un psiholog nu trebuie să creeze dependența pacientului de el, e o greșeală profesională. Suntem toți prinși într-o rețea de dependențe, dar in extremis, trebuie să fim capabili de autonomie. Cu alte cuvinte, să fim capabili să ne păstrăm egoul nealterat, să hotărâm singuri ce e bine pentru noi. Cât despre sinucidere, ideea apare ca soluție singulară la o problemă de viață. Uneori viața însăși e o problemă insurmontabilă. Chiar dacă nu se sinucid, viața lor e un calvar emoțional; fără susținere permanentă nu pot trece prin viață. Există medicație psihiatrică ce stabilește un oarecare echilibru, dar dincolo de medicație trebuie să fie familia și prietenii. Eu cred ( subiectiv, evident), că nu trebuie să fii dependent de nimeni, decât în măsura în care dorești lucrul ăsta. Dependența creează anomalii ( cum ar fi ca în virtutea dependenței să accepți lucruri umilitoare). Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă.☺
Voi raspunde doar ca prin natura meseriei ma poti ajuta sa inteleg mai bine unele lucruri.
Spui ca fara sustinere, un om ca persoana de care vorbesti, nu poate trece mai departe si atunci cedeaza.
Absolut corect.
Pe de alta parte tot in text afirmi ca esti singura persoana care o ajuta.
Intreb si eu, tocmai pentru a intelege mai bine.
Renuntand la ea, singura ancora pe care ea o are acum, nu este ca o condamnare?
Intreb, nu am certitudini.
Nu fac o pledoarie pentru un atasament fata de toti pacienti. Evident ca este imposibil.
Dar ceva imi spune ca acest pacient, macar pentru sufletul tau, este special.
Sincer, am postat tocmai pentru ca admir enorm de mult ceea ce faci.
Textul in sine, framantarile…au fost o dovada de umanitate intr-o lume tot mai cinica.
Iti pasa, cred ca asta spune totul.
Din păcate nu am nici eu certitudini. Lucrurile ar fi foarte simple. Toți pacienții mei sunt speciali iar suferința e diversă și fără limite. Dacă vrei să continuăm discuția … nu știu dacă o putem face privat. Aș avea ceva să îți spun. Doar pentru tine.
Evident ca putem discuta oricand. Ar fi onorabil pentru mine sa pot discuta cu un om asa frumos. Ma poti gasi pe facebook sub numele de Albert Ai Conty. Vei regasi pe pagina postari de pe blog. Multumesc
Pe zi ce trece constat cu surprindere ca Întelepciunea creste în… Calea Lactee ! 🙂
O noapte magica, draga Mona !
M-ai pierdut un pic, de data asta. Prea metaforic 🙂 Noapte bună și ție!
“Înainte ca sa simta dureri, a nascut si, înainte ca sa-i vina suferintele a dat nastere unui fiu. Cine a auzit vreodata asa ceva ? Cine a vazut vreodata asa ceva ? Se poate naste oare o tara într-o zi ? Se naste un neam asa dintr-o data ? Abia au apucat-o muncile, si fiica Sionului si-a si nascut fiii. As putea sa deschid pântecele mamei si sa nu o las sa nasca ? zice Domnul, Eu, care fac sa nasca, as putea oare sa împiedic nasterea ? zice Dumnezeul tau.” – Isaia 66 –
Lecția renunțării… cea pe care nu o învățăm niciodată!
Așa e… Depinde mult de noi și de viață în general. O zi frumoasă!
Liniile acestea sunt adesea foarte subțiri. Dintre mult și puțin sau dintre a renunța sau a continua. Remușcările pot încolți, orice am alege să facem.
Corect. Sunt subțiri, subiective și dependente de circumstanțe. Însă uneori merită să ne amintim că trebuie să știm să și renunțăm. Cel puțin așa consider eu. O zi frumoasă, Petru!
Plină de emoție și cutremurătoare poveste. Cu toții trebuie să ne cunoaștem limitele.
E foarte greu să înveți să renunți. Iar în situația descrisă de tine ar fi fost și mai complicat. Dacă renunța, fetița nu supraviețuia, iar el și-ar fi reproșat toată viața că nu a făcut suficient. Că a renunțat prea repede. A mers mai departe și consecințele au fost aproape la fel de dramatice.
Totul ține de decizii și de modul în care înțelegem să ne asumăm tot ceea ce decurge din ele.
Asa e, în viață trebuie să știi când să spui STOP, dar uneori nu poți deoarece soarta nu te lasă. Cred cu tărie că ce îți este scris, în frunte îți este pus.
Sa te opresti, chiar si cand faci fapte bune, se demonstreaza a fi o lectie grea. Care uite, are si consecinte traumatizante.
Chiar azi am pus stop resuscitarii activitatii mele de coordonator Avon. Dupa o moarte clinica de aproximativ un an… am decis sa renunt.
Oarecum, mă regăsesc în anumite pasaje din povestea ta. Am avut o perioadă, în care pur și simplu am fost copleșită de stări și nu știam încotro să mă îndrept.
Cred ca e cel mai greu sa recunosti momentul potrivit in care sa te opresti, sa spui stop.