Într-o zi mi s-a legat un melc de picior. Avea un fir invizibil ce îmi strângea glezna dureros și târa mica vietate după mine. La început nu i-am dat mare importanță. Cine aruncă o a doua privire unui melc? Am încercat să-mi văd de drum, lăsându-l în urmă. Dar strânsoarea, ca o mână ce mi se crispase pe încheietură, mă determină să mă opresc și să verific sursa durerii. Nu puteam vedea nimic. Piciorul își păstrase aceeași înfățișare, pielea avea aceeași culoare și absolut nimic obiectiv nu justifica trezirea la viață a terminațiilor nervoase.

Cu coada ochiului, l-am zărit. Se oprise și mă privea atent, cu coarnele lui drepte ca niște semne de exclamare. Era mic și scârbos. Nici cochilia nu îi era mai de Doamne-ajută. Încovrigată până la refuz și parcă pe alocuri spartă. Cum îi spui unui melc să plece, să te lase în pace? Du-te acasă!, nu pare a fi cea mai inspirată alegere de cuvinte. I-am întors,din nou, spatele și strângând din dinți, cu scopul de a opri înjurătura ce voia cu orice preț să se facă auzită, dar și pentru a răbda mai ușor durerea, am început să pășesc pe drumul meu. Sprinteneala mi se domolise, acum călcam șchiopătat.

Brusc, un sentiment de neputință puse stăpânire pe mine. Mă simțeam înhămată la ghiuleaua ocnașului, obligată să fac pauze pentru a-mi trage sufletul. Lacrimile au prins viață și au început să-mi ude obrazul ars de soare. Acum nu mai aveam cum să mai văd ceva, nici în față, nici în spate. Doar gândul îmi mai zvâcnea cu o voință proprie, făcându-mă să mă întreb: Oare e tot în spatele meu? Cum poate o ființă atât de neînsemnată să îmi producă atâta durere, să îmi fie o așa mare piedică?

Trecuse deja multă vreme. Eu devenisem de nerecunoscut. Mă speriam și mă feream de tot ce mișca și întâlneam în cale. Foșnetul frunzelor devenise un cor lugubru, cântându-mi pe diferite voci slăbiciunea și îndemnându-mă la renunțare. Într-un final m-am oprit. O pală de vânt purtase sămânța resemnării și încerca să mi-o sădească în suflet. Cu ultimele puteri m-am întors și încercând să mă mențin cât se poate de dreaptă, am privit melcul în față și din piept a ieșit un geamăt șoptit sub formă de întrebare.

Cine ești? Ce vrei? Ce ți-am făcut? Te implor, eliberează-mă!

Coloana mea se rupse. Am îngenuncheat zdrobită și m-am lăsat scuturată de plâns.

Dar gândul, bată-l vina! El nu are astâmpăr și nici nu are nevoie de sisteme de sprijin. El apare de nicăieri și oricând. Crește în orice condiții și nu poate fi domolit. Nu atât timp, cât inima mai bate. Fiecare strângere a ei îl încurajează să ia o formă și sufletul începe să vadă, să înțeleagă. Acest gând răzleț și nestatornic mi se așeză în minte și ochii mi s-au limpezit.

Dâra ce lega melcul de apariția lui în calea mea, începu să strălucească, scoțând la lumină decizii și alegeri de mult timp uitate. Când privirea mi se opri, într-un final pe mica vietate, aceasta avea o formă neobișnuită dar totuși familiară. Cochilia crescuse, ascunzând sub ea toate regretele și dezamăgirile. Corpul i se micșorase. Dezvelit de enigma, care plutise asupra lui până acum, devenise o simplă necuvântătoare. Un melc ordinar.

Am zâmbit. Un zâmbet venit ca un ajutor mult așteptat. Cu o ușurință, de mult uitată, m-am ridicat și am realizat că nu îmi părăsisem calea. În fața mea drumul era necunoscut, dar atât de ademenitor. Am ales să îi întorc, iar, spatele. De data aceasta am făcut-o însă, lăsând în urmă trecutul și regretele. Perspectiva viitorului mă atrăgea ca un magnet, ca o vindecare. Am hotărât să privesc spre răsărit și să-mi transform lacrimile în rouă. Pas cu pas, durerea s-a diminuat și mersul meu și-a recăpătat ritmul. Uneori, am mai privit, cu nostalgie, în spate. Melcul meu era unde îl lăsasem. Avea în spinare povara mea și înainta lent, renunțând să se mai adăpostească în umbra mea. M-am bucurat că e în siguranță și mi-am umplut plămânii cu libertate. Dâra lui nu-și pierduse lumina. Vedeam, acum cât se poate de clar, fiecare hotărâre, decizie, alegere și le zâmbeam. De ele nu voiam să uit. Datorită lor, am recunoscut răsăritul.

Sursa foto: pinterest.ro