Iubirea albastră
“Lasă-mă să mă contopesc cu tine. Să ne întrepătrundem și să ne combinăm albastrul. Te voi mângâia cu vântul și îți voi oferi viața văzduhului. Vei fi a mea pe veci, voi fi al tău mereu.”
Așa îi murmura cerul, mării, cu promisiuni ascunse-n norii răzleți și speranțe purtate de pescărușii-n zbor.
“Tu mă vrei calmă și netedă. Îmi vrei oglinda pentru a te putea admira în ea. Nu îmi cunoști adâncurile și misterul. Rămâi acolo sus și sărută-mă cu ploaia, răscolindu-mă cu iubirea purtată de vânt.”
Priveam spre linia ce îi unea pe cei doi, separându-i. Și visam la dulcea iubire albastră. Atât de la-ndemână, în ochii privitorului. Rămase și cerul să se admire în netezimea mării, desenând nori sub forma misterelor învelite de ea.
Iubirea asta va dăinui mult timp…
Și mulți o vor admira, la fel ca mine ?
Asta-i o altfel de dragoste, pe care o admirăm și căutăm mereu să o înțelegem. Desigur că vedem și cum se ceartă, ca orice cuplu. 🙂
E minunată, cel puțin pentru mine ❤
Paradoxal cum vede fiecare,
Iubirea în nuante si culoare,
Însa nu cred ca dragostea Adevarata,
Va fi de muritori vreoadata exprimata.
Ea depaseste limita gândirii,
Si-al celor cinci perceptii ale firii.
Nicicând materia n-o poate atinge,
Caci Ea e foc mistuitor si…frige !
O seara fericita si sa fii iubita în culoarea dorita, draga Mona !
Ai scris frumos, marea pentru mine este motivul major să nu mai plec de aici.
O zi liniștită, Mona!
Mulțumesc mult! Și eu m-am străduit 20 de ani și până la urmă m-am mutat lângă ea. ?
O seară frumoasă!
Cand apele din cer si cea din mare se saruta,
Dansati si radeti, sunteti martori la ancestrala nunta!
Frumos ?