M-am așezat într-un dulap perfect, pentru un copil mic, dintr-o cameră încremenită în timp. Am închis ușile și am pornit lanterna, cu sufletul ghiduș și inima plină. Lumea oamenilor mari am lăsat-o afară. Eu eram mică, într-un colț de dulap cu o lanternă în mână. Am dat peste o cutie plină de piese de lego și am început să râd în amintire. Voiam să construiesc cel mai frumos oraș, plin de verdeață, de copii, de joacă, de fericire.
Am pus piesele în două grămezi și am început, încet să aleg una câte una. Erau frumoase, colorate, de diferite mărimi. Am luat una de culoare roșie în mână și am început construcția. Nu nimeream poziția potrivită, le răsuceam și le mutam, până ce am început să-mi pierd răbdarea. Și atunci neașteptatul s-a produs.
Piesele mele frumoase, colorate, se transformau într-unele gri. Toate de aceeași mărime și formă. Culorile dispăreau, se ștergeau în fața ochilor mei plini de mirare. Am început să mă grăbesc. Le luam la nimereală și le așezam cum și unde puteam. Degeaba. Galbenul, verdele, albastrul, roșul, zburau în fața mea nepăsătoare. Lăsau în urma lor doar griul.
Și iată-mă, ascunsă într-un dulap prea mic pentru mine, omul mare. Construiam o construcție grotească, de culoare gri, fără altă culoare, fără veselie, fără copii, fără verdeață. Construiam lumea oamenilor mari…
Cândva, undeva, mi-am pierdut culorile. Și-au luat zborul și mai pot fi zărite, uneori sub forma unui curcubeu. Dar eu nu le-am mai văzut demult. Stau ascunsă într-un dulap prea mic, pentru un om așa mare. Nici lanterna nu mai merge. Stau și aștept să învăț să văd din nou în culori.
Sursa foto: pinterest.ro
Cred că-ţi sunt aproape. Cumva, le transpui în cuvinte.
Mulțumesc!
Eu nu le văd, zilele astea. Uneori e tare gri lumea asta a oamenilor mari 🙂
Mereu sunt lângă noi, doar că suntem atât de prinși de tumultul vieții că uităm să mai trăim… Privește (cum numai tu știi) totul în jur prin ochii copiilor…e uimitor câte lucruri poți învăța de la ei, cât de ușor și simplu găsesc soluții…
Asta așa e. Copii nu complică lucrurile. Pentru ei viața e simplă și plină de culoare.
Mulțumesc frumos, am să încerc să nu uit să privesc și prin ochii lor.
O zi minunată!
Ramâi copila mare, în dulapul mic, 24/24 de ore, fii copil voinic ! 🙂
Am să încerc 🙂
Citindu-ti postarile, te consideram cea mai împlinita si fericita femeie din câte am întâlnit în virtual, (si nu sunt putine) însa, mentionând aceasta (non)culoare “gri” a amintirilor copilariei, realizez cât de mult m-am înselat în privinta ta, constatând ca dincolo de magia cuvintelor, se ascunde o inima îndurerata. Îmi cer sincer scuze, daca prin comentariile mele nonconformiste si bizare, ti-am produs vre-o indispozitie sau tristete sufleteasca.
O seara linistita, draga Mona !
Nu ai de ce să-ți ceri scuze. Fiecare avem zile și zile, momente și momente și de asemenea amintiri.
Nu există perfecțiune, dar există fericire și împlinire. Pentru a le recunoaște, trebuie totuși să fii și prieten cu tristețea sau suferința 🙂
O seară frumoasă, Iosif!
Raspunsul absolut la titlul articolului :
Culorile sunt la Dumnezeu
Cel ce-a creat Lumina Absoluta.
Arc-en-ciel sublimul curcubeu,
E-al Sau Cuvânt …dar cine ÎL asculta ?!…
Poate atunci cand ti-ai pierdut rabdarea mintea ta a inceput sa se grabeasca, si s-a ratacit de prezent. Prinsa in iluziile unei minti care se dconectase de la fluxul vietii, piesele de lego prin care concepeai microuniversul tau poate de-asta au devenit gri, ascunse de reflexia luminii printr-o patura moale de ganduri care nu erau de aici si acum. Dar mintea noastra izolata de realitate se imbolnaveste: incepe obsesiv sa se caute pe ea insasi, si intrebarile nu se mai termina. Apoi frica si-a facut salas in sulfetul tau, si poate ai incremenit si mai tare, in mrejele de alb negru din ganduri deconectate de la substanta din jurul tau.
Eu cred cu tarie ca tot timpul ne gasim printre oameni sau imprejurari menite sa traga cortina de gri din fata ochilor nostri. Trebuie doar sa ne incetinim mintea din fuga, doar ea ne impiedica sa percepem culori.
Cred că fiecare le rătăcim uneori, important e să nu renunțăm să le căutăm și să reînvățăm să le vedem. 🙂
Culorile sunt la tine, doar încrederea trebuie să o redobândești. El e văd cu gândul, mai multe și mai frumoase decât sunt ale mele.
Le pierd uneori, dar din fericire le găsesc până la urmă 🙂
Scuze: am vrut să spun „Eu”, nu „El”. 🙁
M-am prins 🙂 Nu ai de ce să-ți ceri scuze.
O zi minunată să ai!