Povestea unui toiag

Când m-a tăiat am vrut să plâng. Nu știam ce sunt lacrimile, dar voiam să-mi urlu neputința. M-a luat cu grijă și m-a dus în brațe până la casa lui. M-a dezvelit de straturi și mi-a cioplit o față nouă. Nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmplă. Îl priveam prin fiecare fibră și îl imploram să înceteze joaca aceasta nebună. Să mă arunce cât mai repede, nu doream să mai petrec nicio clipă alături de el.

Și atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. După ce a terminat de a mă modela, m-a așezat cu grijă în căușul palmei lui, iar această simplă mângâiere mi-a făcut seva să clocotească. M-am înfipt cu putere în pământ și nu m-am lăsat rupt, deși greutatea lui a fost peste așteptări. Și viața mea a căpătat sens.

Nu știam de ce are nevoie de mine. Vedeam că are două picioare, că pare tânăr și în putere. Seara a venit cu răspunsuri. Nu mă lăsa să dorm afară. Mă ducea cu grijă în casă și mă rezema de patul lui. Și atunci am văzut. Unul dintre picioare, deși când era acoperit de pantaloni părea la fel ca celălalt, era de fapt un lemn mare și gros. Când l-a dat jos, am văzut ciotul de picior rămas și m-am simțit una cu el. Amândoi eram trunchiați, dar atingerea lui îmi făcea bine și eu îl puteam sprijini. Atunci am devenit nedespărțiți. Nopțile le petreceam la căpătâiul lui, iar uneori mă folosea pentru a merge la baie. Trebuia să mă folosesc de toată forța mea pentru a-l susține, deoarece fără acea proteză butucănoasă, eu îi deveneam prelungirea piciorului pierdut.

Am avut o viață minunată alături de el. Am învățat împreună să buchisim Psaltirea. Am fost martor la iubire. Copiii năzdrăvani, care mă foloseau pe post de săbii, au crescut, au plecat și s-au întors aducând cu ei alte mânuțe dibace în a mă chinui. Culoarea mi s-a șters. M-am învelit încet într-un maro închis, deși el avea grijă să mă rezeme la umbră când eram pe câmp la muncile pământului. Dar anii au trecut pentru amândoi.

Într-o zi, am învățat să plâng. Prietenul meu ducea în spate cu mult mai multă greutate decât mine toate anotimpurile adunate. Era din ce în ce mai aplecat și îi puteam vedea ochii mereu umeziți de singurătate. Îmi povestea amintiri, se ruga sprijinit de mine, devenisem cu adevărat parte din el. Copiii mici, deveniți mari, vorbeau tare în acea zi. Îi spuneau multe neînțelese. Dragul meu tăcea. La un moment dat am simțit că mă strânge mai tare ca de obicei. Și cu o sprinteneală uitată de multă vreme, s-a ridicat și a ieșit afară. Atunci am primit pentru prima dată un nume. Și am lăcrimat la auzul lui.

Eram un simplu toiag al bătrâneții.

Nu a mai trecut mult și prietenul meu a plecat. Am vrut să merg cu el, dar cineva m-a aruncat din cale. Acum sunt o simplă bucată de lemn, care sprijină în continuare povestea unei vieți de om…