Matei era un băiețel frumos, deștept și extrem de curios. Era încă mic, într-o lume mare dar asta nu-l împiedica să fie un mic explorator. Era foarte curajos și așteapta cu nerăbdare să crească. Vroia să poată să facă multe lucruri singur. Să fie și el în sfârșit om mare!

Într-o zi mămica lui îl duse în bucătărie și îl lăsă să se joace, în timp ce ea pregătea ceva delicios de mâncare. Ce bucurie pe Matei! Pentru el era un loc plin de posibilități! In fiecare colțisor găsea câte ceva numai bun să se transforme în cea mai haioasă jucărie. Deschise un dulap și începu să se joace cu oalele și capacele, făcând tare mare zgomot.

La un moment dat, observă pe fundul unei oale că ceva se mișca repede, repede. Chicoti si bătu din palme, dar nu își dădea seama ce e acolo. Mai dădu o dată cu capacul și atunci observă un mic omuleț. Săracul fugea de colo colo, ținându-și mâinile peste urechi și mișcându-și gura, parcă vorbea. Lui Matei nu-i veni să creadă. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Se uită spre mămica lui voind să îi arate și ei. Aceasta amesteca în ceva ce începea să miroasă foarte bine, îi zâmbi și îl întrebă:

“Ce s-a întâmplat iubirea mea? Ți-e foame? Ai răbdare un pic și mami îți dă imediat.”

Matei tăcu și se hotărî să descopere de unul singur ce e mica făptură. Îl luă de spatele hainei și il ridică până la nivelul ochilor, pentru a-l vedea mai bine. Omulețul era așa de mititel aproape cât un degețel de-a lui Matei. Dădea din picioare cu disperare și încerca din răsputeri să se facă auzit.

Copilul îl duse cu grijă până la ușa frigiderului, prinzându-i haina cu un magnet ce se găsea acolo. Știa foarte bine să le mânuiască deoarece îi făcea o adevărată plăcere să se joace cu ele, mutându-le de colo-colo. Își apropie urechea de omuleț în speranța că îl va auzi mai bine.

“Te rog, copil frumos, lasă-mă jos! Nu mă răni!”

Matei rămase cu gura căscată. Nu îi venea să creadă. Creatura asta micuță vorbea la fel ca mami și tati! Încercă să-și pună ordine în cuvinte și își făcu curaj să zică și el ceva. Nu se aștepta să fie înțeles. Știa că el deocamdată nu putea rosti corect toate cuvintele și oamenii mari nu îl prea înțelegeau. Dar mami și tati păreau a-l pricepe de fiecare dată așa că își spuse că nu pierde nimic dacă încearcă.

“Cine ești tu și ce ești?” spuse gândul băiețelului, gurița scoțând niște sunete ce o făcu pe mămica lui să îl privească zâmbind cu mare dragoste.

“Mă numesc domnul Trop și sunt un spiriduș. Am fost un pic plecat și mă întorceam spre casă, când am dat nas în nas cu un cățel ce mi-a tras o grozavă sperietură și în disperarea mea de a mă face nevăzut, m-am rătăcit ajungând la tine în casă. Când v-am auzit intrând m-am ascuns în dulap, unde m-ai găsit tu. Te rog dă-mi drumul să mă pot întoarce la familia mea.” Spiridușul își împreună mâinile rugându-se din toată inima lui să poată scăpa cu bine din toată această tărășenie.

Micul meu aventurier ascultă cu mare interes spusele d-nului Trop și îi veni repede-repejor o idee. În căpuțul lui erau mereu zeci de gânduri și idei cum ar putea face oare să crească mai repede. Vedeți voi, se cam săturase să fie bebeluș.

“Îți dau drumul, dar cu o condiție. Învață-mă cum să fac să mă fac mare. Tare vreau să trăiesc o aventură, ca eroii din poveștile citite de mami. Să văd cât mai multe locuri, să pot mângâia animalele de tot soiul ce sunt așa de frumoase și colorate în imaginile din cărticelele mele.”

D-nul Trop căzu pe gânduri. Nu știa nicio modalitate prin care să-l ajute pe băiețel. Nu era vrăjitor și încă nu fusese onorat în Ordinul Spiridușilor cu dreptul de a îndeplini dorințe. Tare îi era acum ciudă că absentase de la instructaj și i-a fost amânată onoarea până peste doi ani. Ei, acum nu mai avea ce face. Trebuia să-i vină o idee cât de repede. Matei deja dădea semne de plictiseală să stea doar să-l privească așa și îl tot mângâia cu degețelele lui, lucru ce îi provoca un mic disconfort spiridușului având în vedere că tare se mai gâdila. Plus poziția în care se afla nu era una tocmai demnă de un omuleț de vază, cum se considera dumnealui. În timp ce se frământa să formuleze un răspuns ce l-ar satisface pe micul interlocutor, tăticul lui Matei intră în bucătărie. O îmbrățișă pe mami și îl privi cu atâta dragoste pe Matei că ochii d-nului Trop se umeziră. El îi spuse copilului:

“Pentru a putea crește mare trebuie să te lași iubit acum și să te bucuri! Pentru părinții tăi tu crești pe zi ce trece. Ei te înțeleg și fără cuvinte, te țin de mână să mergi, te ajută să îți găsești curajul, îți domolesc fricile și te iubesc exact așa cum ești tu. Dacă te lași iubit, dacă te bucuri alături de ei nici nu îți vei da seama și într-o dimineață când te vei trezi vei fi deja mare!”

Matei zâmbi. Se uită cu ochișorii lui mari la mami și tati și simți sentimentul de bine și liniște ce îl cuprindea de fiecare dată când era în brațele lor. Se întoarse spre spiriduș și cu multă grijă îl puse pe jos. La timp să o audă pe mami:

“E gata masa iubire mică! Hai să papi să crești mare!”

Matei întinse brațele și când se simți la pieptul ei, zâmbi. Tati îl pupă pe frunte și el deveni cel mai fericit băiețel din lume!

D-nul Trop privi cu duioșie această scenă și apoi incepu să alerge cât îl țineau picioarele, promițându-și solemn să pună burta pe carte pentru a putea primi onoarea de a împlini dorințe! Data viitoare poate nu ar mai fi așa de norocos să dea peste cineva așa de isteț ca Matei!