Astăzi… sunt parcă mai obosită ca niciodată. Poate e vremea care se joacă cu mine, când acoperindu-mă cu ploaie măruntă ca boabele de linte, când amăgindu-mă cu un colț de soare rătăcit. Sau poate e și statul în casă, oblojind doi copii cu varicelă și rugându-mă să aibă mami dreptate și să o fi făcut-o cândva și eu. Că mai asta mi-ar mai lipsi!

Nu vă mai plictisesc cu detalii. Cam atât despre azi. Oboseală, ploaie, miros de pudră mentolată și de povești nespuse.

Afară… e frig și ceață și ploaie și toamnă ruginită. Și școală, dar nu pentru piticii mei.

Mă gândesc… că zilele trecute a fost Ziua profesorului. Am scris un text de recunoștință pentru toate sufletele care mi-au luminat calea. Și nu au fost puține. Au fost oameni cărora le păstrez o amintire aparte și pentru care respectul e un cuvânt necuprinzător.

Apoi l-am șters, simțindu-l fără substanță.

Și în gând mi-au venit acei care m-au rupt și sfâșiat. Care mi-au frânt avântul și încrederea. Unul dintre aceștia a fost un profesor întâlnit în facultate. Mă gândesc uneori la el, cu ciudă și regret. Cu tristețe.

Ne-a întâmpinat din primul moment cu aroganță și superioritate. În loc de “bună ziua” ne-a spus că suntem niște inutili. Fii și fiice aflate acolo doar pentru că mami și tati au comandat deja plăcuța pe care scrie: Doctor.

Nu ne-a predat nimic. Cursurile dumnealui erau povești glorioase despre o tinerețe pe care o regreta. Nimic educațional, nimic practic.

Îmi amintesc cu tristețe și dezgust ziua examenului, în care efectiv a trebuit să mă strecor printre părinții care așteptau pe scări “la rând”, cu plicul în buzunare. Nu îi condamn. Au făcut alegerea bună pentru copiii lor. I-au scutit de umilință. Deoarece un asemenea “om” recunoștea doar foșnetul bacnotelor, nu se sinchisea să audă și să asculte studenții.

Noi, restul, cei care nu ne permiteam sau am aflat prea târziu că nu trebuia să ne cramponăm de corectitudine, mergeam sfioși, plini de emoții și îngroșam rândurile unei statistici false. Eu am avut de răspuns la o singură întrebare:

Ce cauți aici, nu ți-a spus nimeni că nu ai față de medicină?

Nu-mi spusese nimeni. Nu am știut că fața mea nu mă recomandă pentru această meserie. Dar l-am crezut. Doar era domn profesor și știa despre ce vorbește.

Mă mai gândesc că în clasa lui Damian, minunea mea mare, este un afiș pe care scrie: A greși este normal. Toți greșim! și mă bucur că mai există dascăli care plămădesc suflete, care suflă în aripile firave ale unor copii!

Citesc… puțin zilele astea. E prea toamnă și pe paginile cărților. Am obosit.

Ascult… ASTA și tac.

---

Image by Ralf Kunze from Pixabay