M-am dus la un pahar de vorbă cu sufletul meu. O cârciumă înghesuită în mulțime, uitată într-un colț de lume. Lumină puțină să nu uiți să vezi, vorbe șoptite la mesele pline. Am așezat două pahare, dar nu am îndrăznit să mă apropii de sticlă. Nu stiam cum se cuvine în astfel de situații, mă servesc prima, îi ofer lui tot? Ca de obicei, am încremenit un pic în așteptare, așteptând să-mi sară în ajutor gândurile, rațiunea. Îndrăzneala firească a sufletului meu, l-a făcut să ia rapid inițiativa și a umplut paharele. Prima dată lui, plin ochi, apoi mie doar pe jumătate.

“Te joci mereu cu perspectivele, îți place. Așa că ți-am pus la îndemână clișeul: jumătate plin, jumătate gol. Alegerea ta! Mie îmi place totul sau nimic, știi asta. Trăiesc totul la maxim. A! Scuze! Am uitat. Nu mai știi, de aceea ne-am întâlnit in seara asta, să recuperăm din tăceri. Să povestim!”

Am zâmbit. Ce bine mă cunoaște el și cât de mult l-am uitat eu! Îl priveam ca pe un prieten regăsit într-o poză din copilărie. Cu toate senzațiile curentându-mi trupul. Arăta la fel, atât de familiar, atât de drag. Am luat o gură din băutura cu gust de ambrozie, tresărind privindu-l cum se desfată în prea-plin.

Am povestit o vreme, pierduți în amintiri și fum de țigară. Am lăsat timpul să curgă printre picături. Mi se înfățișa la fel ca cel uitat de mult. Nărăvaș, nătâng, sensibil.

La sfârșit i-am întins nota de plată. Era firesc să o achite el. El oricum plătea pentru fiecare decizie luată, fiecare gând, fiecare sentiment. Pentru mine. Nu a ripostat deloc. A plătit tacticos, s-a ridicat cu sticla goală în brațe, spunându-mi cu o jovialitate tristă:

“Mi-a făcut plăcere! Sper să ne revedem curând! Ai grijă de tine! Și îmi permit să-ți cer să nu mă uiți!”

M-am uitat în jurul meu și m-a copleșit melancolia. Cârciuma era plină de suflete cu pahare umplute până la refuz, stând singure la masă, așteptându-și omul prea ocupat să stea la un pahar de vorbă cu ele…