Când eram mică și mergeam în vacanță la bunici mă plimbam foarte mult. Pe dealuri, pe cărări ascunse, plecam în drumețiile oamenilor mari, cu bucuria copiilor mici. Dacă o luam prin spatele casei, cam după aproximativ o jumătate de oră de mers, descopeream o cărare ce părea că duce la soare. O puteai urmări cu privirea până deasupra brazilor ce înveleau, să nu îi fie frig, muntele. Mereu mă gândeam că îmi va fi foarte cald când voi ajunge sus și voi mângâia soarele. Dar drumul părea lung și anevoios și nu îmi găseam curajul să fac primul pas.

Într-o zi mă copleșise o mare tristețe și un dor de ducă. De copil am fost așa. Singuratic, trist și neînțeles. Priveam graba oamenilor mari și ochii îmi oboseau, iar datoria, cuvântul prea des folosit și care pentru mine nu avea sens, îmi îngreuna nespus de mult inima, încă mică.

Mi-am pus niște haine în ghiozdanul verișoarei mele și am pornit la drum. Eram determinată să ajung la soare și să nu mă mai întorc niciodată. După două ore de mers, soarele era tot departe. Brazii păreau mai mari, e adevărat, dar simțeam că nu mai pot continua. M-am oprit să privesc în jur. În dreapta am observat o bancă. Doamne, ce imagine. Era așezată deasupra lumii. Am poposit pe ea nevenindu-mi a crede că am ajuns așa sus, așa departe. Priveam tabloul satului, atât de mic, de nemișcat. De acolo de sus părea ireal. Ireal că pe ulițele lui mișună oameni, că necazurile și greutățile erau în fiecare fir de iarbă, că sub fiecare acoperiș zărit existau secrete, rufe nespălate niciodată, nici măcar în public…

Îmi amintesc că atunci m-am rugat prima dată la Dumnezeu. Atunci chiar am înțeles ce înseamnă să te rogi. Voiam să nu cresc niciodată. Să nu fiu nevoită să trăiesc doar pentru că trebuie. Să nu înțeleg cuvântul datorie. Mi-am rotit un pic privirea. O idee mai jos era o colină ce purta în spate o căsuță. Erau de fapt patru pereți de lemn, o ușă și un geam. Probabil o magazie, nu știu. Geamul era așa de murdar că nu puteai zări nimic înăuntru. Însă ochii mei de copil au vrut morțiș să vadă. Și în timpul unui clipit printr-un colț răsărit în imaginația mea am început să desenez raiul. Se difuzau atunci niște desene animate cu o fetiță ce găsește o căsuță lângă un pârâu și își începe viața acolo, alături de cățelul ei. Nu îmi mai amintesc foarte multe detalii, dar știu că voiam să fiu ca ea.

Așa că așezată confortabil pe banca suspendată peste lume, am transformat căsuța de lângă mine. Am făcut curat, am așezat un buchețel de flori de câmp pe masă. Găsisem și o față de masă perfectă. M-am pus pe mine înăuntru cântând cu vocea lui Belle din Frumoasa și Bestia (adoram acea animație). Minutele acelea au fost cele mai fericite momente din copilăria mea.

M-am ridicat pregătită sufletește să îmi continui drumul până la soare și dacă nu mi-ar fi plăcut ce voi găsi acolo, să mă întorc la căsuța mea perfectă. Când mi-am ridicat privirea am înlemnit! Soarele dispăruse! Apusese în spatele muntelui prea mare pentru un suflet încă așa mic. Nu puteam rămâne în căsuță. Ușa era închisă și am realizat ca e frumos și posibil în imaginația mea, însă trebuia să trăiesc realitatea. Am plâns mult timp până ce am reușit să îmi iau inima în dinți să mă întorc în lumea oamenilor mari…