Nescrisele mele

Am timp!

În fiecare zi realizez că sunt de modă veche. O învechită cu haine cernite cu prea multă politețe și așteptări.

Cred în familie. Da, în cea tradițională. Asta însemnând doi oameni care se iubesc, se respectă. O echipă care a ales să treacă prin viața asta de mână. Asta înțeleg eu prin tradițional.

Jumătatea mea îmi povestește o sâmbătă obișnuită în universul lui de copil:

“-Conașule, e bună cafeaua? Mai vrei zahăr, frișcă?

-E perfectă, coniță. Mulțumesc!”

Eu îi răspund cu bucățica mea de realitate:

“-Spor la treabă! Să nu-ți uiți coasa. Mulțumesc că ai făcut focul și ai adus lemne în casă. Mă cam dor spatele, știi. Dar stai fără nicio grijă! Pregătesc de-ale gurii și vin să îți dau o mână de ajutor.”

Din păcate sau poate și un pic de fericire, acestea sunt imagini ale bunicilor. Părinții ne-au oferit alte realități. Cu toate acestea, amândoi am luat cu noi frumosul și respectul și le-am sădit în viața noastră.

Îmi voi începe o rugăminte cu “te rog” și o voi încheia cu “mulțumesc”. Chiar dacă o adresez unei persoane cu care trăiesc de ani de zile, care mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu. Care a văzut urâtul din mine, l-a îmbrățișat și l-a învelit cu iubire.

Sunt de modă veche în iubire și în viață.

Îmi place respectul. Nu-mi place să ne împrietenim prea repede. Folosesc pronumele de politețe cu persoane de vârsta mea sau mai mici. Așa mi se pare normal. “Tu-ul” își va găsi loc în conversație, la momentul potrivit. Sau vine firesc, în funcție de conjuctură.

Voi răspunde, în scris, unei persoane, folosind cuvinte, semne de punctuație, cratime. Am timp să ofer respect. Îmi place să folosesc litera “k” doar atunci când vorbesc despre kilograme și kilometri.

Culmea, am timp. Am timp să recitesc un e-mail trimis unei persoane necunoscute sau în scop oficial. Să nu îl umplu cu greșeli, să nu dau senzația de viteză, de faptul că ce contează, mă grăbeam, ai înțeles (cu greu) ce vreau să zic și asta e important.

Am timp să nu judec oamenii. Să încerc să îi iau așa cum sunt și să am răbdare să văd cu adevărat, cum sunt.

Am timp să îmi cer scuze. Unui om de care m-am lovit pe stradă, omului de lângă mine, copiilor.

Am timp să ofer un zâmbet și unui necunoscut.

Am timp să explic ce vreau și să nu mă aștept să mi se citească gândurile.

Am timp în fiecare dimineață, să mă trezesc cu o oră mai devreme și să fac cafeaua, să pregătesc micul dejun. Să mă duc să-mi trezesc bucățile mele de suflet cu un pupic și un “Bună dimineața!”.

Am timp să spun “Te iubesc!” și să îi simt mereu sensul.

Am timp să ascult. Oamenii au multe de spus, dacă vrei să îi auzi.

În această lume a vitezei, eu am timp. Poate am rămas ancorată într-o altă lume. Sau poate timpul e doar în mintea noastră, o noțiune abstractă inventată de cei grăbiți.

Pentru că pentru bun-simț, politețe și respect fiecare am avea timp.

Sursa foto: pinterest.ro

Colorată, veselă, optimistă și extrem de pasionată; pe numele meu, Mona. Scriitor, Blogger, Coordonator Club de Carte QUARTO, Editor Editura QUARTO. O Nefirească încadrată perfect în Firesc.

23 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *