Bărcuțe de zâmbete

David-Andrei era un băiețel frumos, deștept și fericit. El trăia într-o pădure magică. Avea o căsuță mică, frumoasă și curată. Cât e ziua de lungă stătea tolănit la soare, se juca, nu avea nicio grijă. Pădurea în care locuia David iși merita pe deplin numele de magică! Copacii aveau viață, animalele și insectele vorbeau între ele.

În fiecare dimineață, David se trezea și se ducea la un mic izvor să se spele pe față. Drumul îi era umbrit de crengile copacilor, care se luau la întrecere să se aplece cât mai repede în fața micului copil. Parcă și Soarele, nu mai dogorea așa de tare, de frică să nu-l deranjeze pe David. Era însoțit, permanent, de cei mai buni prieteni ai lui: cinci tigri, patru lei și trei câini. Oriunde mergea copilul, tovarășii lui credincioși, îl urmau. Uneori, copacii care erau în floare, făceau tot posibilul să se scuture, în fața lui David, si fiecare petală vroia să-i sărute fața și ochișorii. Și atunci, să vezi hărmălaie! Animăluțele săreau în jurul lui, cățeii se chinuiau să prindă și ei măcar o petală, insectele roiau într-o horă perfectă. Toate spre delectarea micului copil!

Din toate aceste făpturi la dispoziția lui, David prefera unul dintre tigri. Era un pic mai mic și se deosebea de restul, printr-o privire inteligentă. Îi puse numele Dungălici.

Într-o zi, acesta îi spuse:

“Ce e cu tine, dragul meu prieten? Deși ai tot ce își poate dori cineva, te văd pe zi ce trece, tot mai trist!”

“Nu am nimic, Dungalici! Nu vreau să fiu nerecunoscător. Dar simt că exista ceva mai mult decât ce am acum, și sincer să fiu, uneori mă simt singur.”

“Singur? Când ești înconjurat de atâția prieteni? Și când însuși Pământul, iți face cărare și suspină când nu-l calci îndeajuns?”

“Da, dragul meu. Nu te supăra pe mine. Dar, de la o vreme încoace, tot privesc spre râul Mare și mă gândesc că dincolo e ceva mai măreț și mai magic decât imi pot imagina. Ceva mă îndeamnă să incerc să-l trec.”

Dungălici rămase pe gânduri. Știa legenda despre râul Mare, și știa, că traversarea luu putea fi foarte ademenitoare pentru mulți. Însă, mulți au încercat și au eșuat. De asemenea, știa, ca mu mai există cale de întoarcere. Dacă David ar fi reușit să treacă râul, ar fi rămas acolo, pentru totdeauna. Auzise, că dacă reușești, vei simți o fericire și o împlinire, așa de mare, încât nimeni nu o poate descrie în cuvinte. Lui Dungălici îi veni dintr-o dată, o idee!

“David, ce zici, dacă înainte de a ne aventura să trecem râul Mare, am încerca să vedem dacă există ceva, dincolo?”

“Oh, da! Mi-ar plăcea, tare mult, asta! Dar cum propui să facem?”

“Ping, Pong, Pang, cățelușii tăi, prin natura lor, cunosc oamenii. Ei trăiesc dincolo de râu. Îmi aduc aminte, că îmi spuneau, că aceștia comunică de multe ori prin zâmbete. Ai vrea să încerci și tu? Poate cineva te aude și îți dă un semn.”

“Dar, eu nu știu cum se face! Știi că aici, nimeni nu zâmbește!”

“Așa e, dragul meu copil. Însă, ce ar fi să-l desenăm? Asta nu e interzis și nici imposibil!”

Zis și făcut! David luă o hârtie, desenă un zâmbet mare, după care, o împatură sub formă de barcuță și îi dădu drumul pe râu. Bărcuța pluti liniștită, până când, la un moment dat, apăru o mână mare, care, o ridică și se făcu nevazută.

Dungălici se sperie atât de tare, că dungile lui de tigru avură nevoie de câteva zile până se îndreptară la loc. David nu se sperie. În schimb, simți un Bine cum nu mai trăise niciodată. Așa că, în fiecare zi, cum avea ocazia, trimitea bărcuțe de zâmbete, spre partea cealaltă. Și fericirea lui devenea tot mai mare!

Într-o zi, își adună prietenii, și le spuse:

“Dragilor, țin la voi, dar simt că mă strigă Ceva dincolo de râul Mare. Ceva, ce nu am mai simțit, și Cineva, pe care, vreau neaparat, sa-l cunosc. Așa ca, va pup, dragii mei și sper să nu mă uitați!”

Zicând astea, porni, alături de Dungălici, spre râul Mare. Ajuns acolo, avu un moment de ezitare. Atunci pădurea prinse viață, copacii iși aplecau crengile să-i facă un pod, insectele susțineau, dând din aripi cât puteau de repede, acest pod de frunze și flori.

Prietenii lui David, tigrii, leii și cățelușii, îl priveau cu regret, dar cu fericire în ochi. David desenă un zâmbet mare de tot, făcu bărcuța, și înainte să se urce în ea, îl imbrățișă pe Dungălici, și îl întrebă:

“O să te mai văd, scumpul meu prieten?”

“Copile scump! Imaginația ta, nu cunoaște limite! Dincolo de râu, te așteaptă o lume necunoscută, însă atât de frumoasă! Dacă totuși, ți se va face dor de mine și de noi, nu trebuie decât, să închizi ochii și să visezi! Visează, copil minunat, lasă-ți imaginația liberă, și eu voi fi acolo, lângă tine!”

David, simțindu-se îmbărbătat, se urcă în bărcuța făcută din zâmbet, și porni, cu toată încrederea, înainte! La un moment dat, se simți ridicat în brațe. Îl copleși un sentiment nou, necunoscut. Era Iubirea! Privi în jur, și văzu niște ochi blânzi și un Zâmbet! Erau mami și tati! Nu știa ce să facă! Așa că, iși imagină că desenează, alături de Dungălici, un zâmbet pe hârtie. Dar, de data asta, îi reuși! Zâmbetul, îi flutura pe buze! Se aruncă, cu tot sufletul, în brațele persoanelor, ce îl iubeau atât de mult!

Poveste, scrisă cu mare drag, pentru David. David are autism, dar datorită terapiei și a muncii necontenite a părinților lui, s-a întors printre noi. Pe o bărcuță de zâmbet, spun eu ❤ Acum George, frățiorul lui, descoperă și se pregătește să treacă râul Mare. Povestea lor o puteți urmări pe Viața cu autism.

Sursa foto:paper boats via Pinterest