Copiii inimilor tăcute

Copiii inimilor tăcute

ByMona

Ultima dată când am văzut-o era o zi caldă de octombrie. Îmi amintesc cu precizie pentru că un asemenea galben, cum mi-a fost dat să văd atunci, nu am mai văzut niciodată. Și nu doar toamna era răspunzătoare pentru culoarea care mi s-a așternut în amintire, ci privirea ei. Un iris ca un soare de miere. Te pierdeai cu ușurință în el. Credeai, iar eu am crezut mult timp, că dacă te-ai uita atent, i-ai putea vedea…

Început de viață

Început de viață

ByMona

Nu am mai scris de mai bine de o lună. Nu aici. Cred că uneori e înțelept să faci o pauză. Inspirație aș fi avut. Mereu am în minte o povestire care abia așteaptă să fie scrisă. De asemenea am și câteva restanțe cu impresii despre cărțile citite și pe care vi le-am promis de ceva vreme. Însă, m-a luat pe sus caruselul numit viață și am ales să nu mă mai împart în zeci de mii…

Oglinda nu minte

Oglinda nu minte

ByMona

Era o clădire imensă situată în spatele unei curți umbrite de copaci stufoși. De la stradă îi putea fi zărit doar acoperișul de culoarea timpului trecut. Coridoare lungi și întunecate împărțeau fiecare din cele patru etaje în jumătăți lungi și subțiri. Una lângă alta erau zeci de uși, dungi negre întinse pe albul murdar al tapetului scorojit. În spatele lor erau păstrați cu sfințenie cei mai frumoși oameni din lume. Aveau o frumusețe așa de rară și de spectaculoasă,…

Da, îți promit!

Da, îți promit!

ByMona

Am zărit-o cu coada ochiului. O fâșneață care își tot învârtea un colț de fustiță pe deget, de parcă voia cu orice preț să o transforme într-un inel fermecat. Pantofii de lac străluceau și păreau niște ochi de soare rătăciți în colbul străzii. M-am apropiat de ea, cu graba omului mare. Era ceva irezistibil în toată înfățișarea ei care mă atrăgea ca un magnet. Ea părea să nu mă bage în seamă. Continua să tragă de fustiță…