Oglinda nu minte

Era o clădire imensă situată în spatele unei curți umbrite de copaci stufoși. De la stradă îi putea fi zărit doar acoperișul de culoarea timpului trecut. Coridoare lungi și întunecate împărțeau fiecare din cele patru etaje în jumătăți lungi și subțiri. Una lângă alta erau zeci de uși, dungi negre întinse pe albul murdar al tapetului scorojit. În spatele lor erau păstrați cu sfințenie cei mai frumoși oameni din lume. Aveau o frumusețe așa de rară și de spectaculoasă, încât au trebuit izolați și aduși aici, pentru a nu fi zăriți de nimeni.

Făcuseră multe victime în trecut. Unii orbeau instant când îi priveau, alții se îndrăgosteau și mureau de inimă rea. Erau și cei care nu puteau suporta nedreptatea că ei s-au născut urâți și din invidie și suferință își luau zilele.

A trebuit să se găsească o soluție rapid. Frumoșii nu mai puteau fi lăsați să umble pe străzile orașului. Liniștea trebuia restabilită. Unul câte unul au fost luați și transportați în acel sanatoriu ascuns ochilor curioși de gardul mare de fier care sprijinea copacii plini de povești demult uitate.

Au trecut mulți ani de atunci. Urâții au uitat de existența Frumoșilor, la fel cum aceștia nu mai se credeau așa speciali, neavând pe nimeni să-i admire. Mâncarea li se dădea prin ușă, lumina era obscură, iar când se înfățișau personalului purtau o mască pe față. S-au format familii, s-au născut copii. Deveniseră, practic, o mică societate Frumoasă.

Într-o noapte fără lună un țipăt cutremură văzduhul. Era cel mai sfâșietor strigăt de disperare, care a putut fi auzit vreodată venind din acel loc uitat de timp. O Frumoasă născuse o fetiță. Însă când o priviră, groaza puse stăpânire pe toată lumea. 

Era Urâtă!!! 

Nimeni nu își putea explica cum și de ce se întâmplase asta, dar realitatea hidoasă se afla în fața lor plângând și cerându-și dreptul la viață.

Au ascuns-o de ochii curioși în cea mai îndepărtată cameră, la ultimul etaj. I s-a pus și ei o mască pe față atunci când stătea cu Frumoșii la masă. Suferința i-a băzdrat sufletul în fiecare zi. Răni sângerii îi erau ochii secați de lacrimi. Nu putea înțelege de ce, tocmai ea, s-a născut altfel. Ar fi putut să părăsească clădirea, să iasă în lumea largă, să-și trăiască viața printre cei ca ea, dar Frumoșii nu aveau nicio informație de afară, iar acest necunoscut îi paraliza orice voință.

La un moment dat se hotărî. Totul trebuia să se termine acum. Nu mai putea continua așa!

Se furișă în camera care ținea locul de infirmerie și fură o sticlă de acid. In penumbra dormitorului ei, privind într-un ciob de-oglindă își aruncă tot conținutul sticluței pe față. Acidul începu să îi ardă pielea, așezându-i jar în mușchi până ce nu mai simți nimic. Nu mai avea nici o terminație nervoasă intactă. Gâfâind, luă ciobul de oglindă și se privi. Din fundul sufletului țâșniră lacrimi de fericire, răcorindu-i sângele proaspăt de pe față. Reușise! În sfârșit era și ea ca ceilalți. Se transformase într-o Frumoasă!

Sursa foto: pixabay.com