De sus, din cabina camionului, lumea pare mică și insignifiantă. De multe ori când rulez cu o viteză de siguranță, mă gândesc cum ar fi să calc accelerația până la podea și să merg drept înainte, fără să îmi mai pese. Un Dumnezeu al șoselelor, al lumii întregi. Aș nimici totul în cale și nu aș mi-aș întoarce nicio clipă privirea înapoi. Un apel pe stație mă trezește la realitate: mai multe mașini de poliție au pornit în urmărirea unui camion. Colegii nu știu de ce și ce anume s-a întâmplat, dar ne îndemnăm pe rând, unul pe altul, să fim vigilenți. Majoritatea dintre noi avem familii care ne așteaptă…

Calea ferată era ca o cingătoare, ce strângea împreună cele zece case mici și murdare, care păreau îngrămădite una în alta ca niște piese de lego potrivite de niște mâini nepricepute și o minte pornită pe glume proaste. Trenurile treceau cu viteză pe lângă ele la fel ca timpul. Fără să le dea importanță și fără a le arunca măcar o privire. Sub unul dintre acele acoperișuri ordinare trăia o perlă a omenirii. Însuși Dumnezeu s-ar fi căit că nu s-a gândit să o plămădească  cu mâinile Lui, dacă nu ar fi uitat de existența ei de multă vreme. Acolo trăia Veturia. Sau Doamna Veturia, cum îi plăcea să își…