Când vreau să-mi “amintesc” că sunt fericită, că am întâlnit-o și ne-am împrietenit, închid ochii și îmi acopăr urechile. Mă las în voia gândurilor ce trec și ascult starea ce vine. Și simt! Și începem… să vorbim.
“Să știi că ești cam scumpă la vedere!”

“Așa o fi! Dar ce să fac dacă toți vor să mă vadă cu ochii deschiși!”

“Și văd că nici prea mare chef de vorbă n-ai!”

“Azi m-ai înnebunit! Nu am auzit altceva de la tine, decât: viața e grea, nedreaptă și  nu e corectă, îmi e greu, am responsabilități, nu mai pot! Mă și gândeam că nu are niciun rost să povestim azi. Că nu mă vei auzi, oricum.”

“Să știi că e dreptul meu să mă simt așa. Ție îți e ușor să vorbești, nu realizezi prin ce trebuie să trecem zi de zi. Câte trăiri, sentimente, probleme. Tu apari răzleț, ne fluturi un zâmbet pe buze și binele în inimă și dispari! Noi suntem cei care rămânem, peste noi vin iar și iar alte griji, alte suferințe. Ție ce-ți pasă?”

“Mie ce-mi pasă? Eu sunt tu! Eu sunt fiecare bucățică din tine! Și tu mă întrebi ce-mi pasă? Mă doare când mă uiți, când nu mă vizitezi cu zilele. Când uiți să îți pui întrebări și aștepți doar răspunsuri!

Da! Viața o poți vedea ca grea, nedreaptă și incorectă! Dar tu poți să ți-o faci mai ușoară! Te întreb: de ce nu încerci? Tu poți fi  corectă! Te întreb: chiar ești? Tu mă porți în suflet mereu! Te întreb: chiar îți lipsesc? Și dacă da, ce scuze ai?”

Și am tăcut… și am început să-mi fac o listă cu scuzele care mă împiedicau să-mi uit uitarea și să îmi amintesc de fericirea din mine mai des…