Pe puntea dintre lumi, EA își număra pașii. Făcea șapte în față, se întorcea pe loc și încă șapte în spate. 14 pași ce o duceau dintr-un capăt în altul, pe puntea ei suspendată între lumi. Cadența ei motononă nu era observată de nimeni și nici nu părea a deranja pe cineva. EA era singură, puntea era doar a sa și în jur era înconjurată de bezna necunoscutului.
Fadă, comună, fără contur continua să-și numere pașii. Însă această mișcare perpetuă nu părea a o fi deranjând. Nimic nu o obosea, nimic nu o oprea. Continua să numere și să pășească. Iar și iar…iar și iar…

La un pas din nesfârșita numărătoare, mersul ei stacat fu aparent întrerupt de o mică luminiță. Inima ei, brodată cu nepăsare, bătu firescul ignorării. Dar ritmul se rupse. Pașii își pierduseră, pentru o fracțiune de secundă, continuitatea. Și ochii își amintiră să vadă.

Bezna din jurul ei se lumină, ca un cer plin de stele. Mii și mii de luminițe, ce dansau ca niște licurici într-un dans frenetic, îi făceau ochii să tânjească după liniștitorul întuneric. Erau mii de clipe, momente ce prindeau viață în amintiri. Și apoi, gândurile! Gândurile, la început abia întrezărite, căpătau tot mai clar forma unor unde oscilante, ce începeau să o amețească. Cu greu își mai păstra echilibrul, însă continua să își numere pașii, în mersul ei continuu și monoton.

Încet, dar sigur, pierdea controlul. Simțurile ei se dezmorțeau, ca după o lungă perioadă de hibernare. Vedea jocul de lumini, tot mai clar și nici ploapele nu o mai puteau apăra de strălucirea lor. Auzea șoapte, voci, râsete. Erau așa de zgomotoase că urechile îi țiuiau în neputință.

Și inevitabilul se produse. Sfârșitul ei căpătă contur. Pentru că, începu să simtă. Se simți pe ea în tot întregul. Începu să cunoască durerea. Durere acută ce îi făcea pielea să ardă și viscerele să se strângă toate, la nivelul gâtului. Gândurile se transformaseră în niște liane groase, ce se agățau de ea, trăgând-o cu putere. Clipele, amintirile îi ințepau ochii ca niște sute de ace, ce nu-și ratau ținta. Și râsetele, binele șoptit se transformară, dintr-o adiere într-un vânt puternic ce o sufla ca pe o frunză.

Nu mai rezistă. Se opri din mers. Privi, auzi, simți finalul și se aruncă de pe punte în abis. Dispăru…

…………………………

EL deschise ochii. Privi viața, după foarte multă vreme. Și incepu să vadă dragostea, speranța fericirii, să audă râsul. Hotărî, că aici e de el! Învinsese DEPRESIA…