Autor: Potecuța, Poteci de dor

Ilustrații: Anaphielle, Dana Codori

Era o zi în care părculeţul cu leagăne din faţa blocului meu era acoperit de alb. Chiar şi leagănul meu preferat, primul din stânga, părea încremenit sub stratul generos de zăpadă care-l acoperea. În casă însă nimic nu părea la fel de liniştit. Mama se agita în bucătăria plină de vase iar tata era ocupat cu sticle şi pahare pentru colindători, nici el nu se arăta dispus să mă ajute cu poezia aia. Mi se părea ciudat, simţeam că se întâmplă ceva dar nu înţelegeam prea multe. La un moment dat, a venit bunicul la noi şi mama mi-a spus că mergem amândoi la plimbare cu sania. Era prilej de bucurie orice astfel de plimbare aşa că i-am sărit bunicului în braţe şi aş fi plecat aşa, în pijamale, cum eram.
Văd fragmente din filmul ăsta, cu bunicul călcând mai greu pe anumite porţiuni în care zăpada era proaspăt depusă şi cu mine strigând mai tare, moşu Ilie, mai tare, şi apoi pe el încercând să alerge, să-mi facă pe plac, aşa cum a făcut în toată viaţa lui de bunic.

Am ocolit de două ori parcul, ne-am oprit, ne-am jucat prin zăpadă, m-a lăsat să alerg, să mă arunc pe jos, să-l lovesc cu bulgări, apoi ne-am îndreptat spre centrul oraşului micuţ şi ne-am oprit la farmacia în care muncea o nepoată de-a lui. Era de altfel şi singura opţiune, magazinele, oricum puţine, erau închise. Am spus poezii, am ascultat poveştile lor de oameni mari şi am primit o cutie rotundă, metalică, verde, în care erau bombonele mici, verzi, gumate şi acoperite cu zahăr. Am luat una şi am adorat aroma de după zahăr, cum i-am spus, un menthol care m-a cucerit. Am mai luat una. Mi s-a spus că e suficient, că alea sunt pentru gât, dacă te doare, să o pun în buzunar şi să mai iau una numai mai târziu. Acel mai târziu m-a supărat puţin, le-aş fi mâncat atunci pe toate, nu înţelegeam de ce nu e voie, doar sunt bomboane şi bomboanele nu sunt medicamente. Dar am ascultat, am îndesat cutia în buzunarul salopetei din fâş şi am aşteptat să termine ei de povestit, să plecăm, să mai pot lua încă una, ştiam că bunicul nu va spune că nu e voie, el niciodată nu mi-a spus asta.

Când am plecat din farmacie, luminile din oraş erau aprinse. Se întunecase şi ningea. Din când în când, ne opream pentru ca bunicul să-mi arate, la unele geamuri, câte un brad care se vedea prin perdea. Nu erau jocuri de lumini aşa colorate ca acum, dar efectul era fantastic. Uite acolo, ce frumos se vede bradul! Uite şi acolo, vezi?Cred că a trecut Moşul la oamenii ăştia şi a lăsat bradul. Ştiam că eu nu am brad, nu era niciun brad când am plecat de acasă şi cum să treacă Moşul când eu nu sunt acasă?

Când am ajuns în faţa blocului, singura fereastră la care se vedea un brad era la parterul blocului. La mine, numai fereastra de la bucătărie era luminată. Am urcat scările, mama ne-a întâmpinat în uşă, m-a descălţat, mi-a dat haina jos, am avut grijă să nu uit cutia metalică şi am intrat în bucătărie. Bunicul i-a spus că am văzut câţiva brazi frumoşi la geamuri, şi ne-am aşezat la masă, să-i povestesc ce am făcut.

Mama m-a rugat apoi să îl duc pe bunicul în sufragerie, să îi arăt păpuşa mea. L-am luat de mână, am deschis uşa, el a aprins becul şi am înţepenit. Lângă geam era cel mai mare şi mai frumos brad pe care l-am văzut vreodată. Nu am putut avea nicio reacţie, m-am blocat cu totul. Mă uitam la el cu ochii mari şi nu puteam spune nimic. Abia când mama a exclamat ia uite, mami, a fost Moşu’ şi a lăsat bradul!, am ieşit din starea aia care îmi sugruma orice reacţie şi m-am apropiat de el. Mai târziu, s-a întors Moşu’ şi mi-a spus că m-a căutat dar eram la plimbare cu bunicul şi a lăsat numai bradul, că era greu şi nu-l mai putea duce după el.

Când magia asta s-a mutat în momentele în care împodobeam bradul cu tata în timp ce mama se ocupa de bucătărie, mi s-a povestit câtă emoţie şi grabă erau în jurul acestei activităţi. Eram trimisă la plimbare, tata fugea să ia bradul de la câte un vecin sau aştepta să îl aducă vreun prieten, se apucau de împodobit cu frică să nu cumva să mă întorc iar bunicul, pe de altă parte, nu ştia cum să tragă de timp să nu mă plicitisesc, să nu-mi fie frig, să nu spun că vreau acasă, să nu cumva să ne întoarcem prea repede şi să nu fie totul gata. Râdeam mult când mi se povesteau toate astea. Le spuneam şi eu că ştiu, că îmi amintesc, că am secvenţe din seara aia foarte bine întipărite-n minte, că ştiu cutia cu bomboane verzi, că ştiu dezamăgirea că la geamul meu nu se vede bradul, că poate m-a căutat Moşul şi nu se va mai întoarce, că ştiu senzaţia de blocaj pe care am avut-o când l-am văzut şi am înţeles că nu m-a ocolit Moşul cel bun.

Au urmat multe alte Crăciunuri cu multe alte emoţii, multe alte bucurii. Dar ăsta mi-a rămas întipărit cu toate detaliile, în special cu emoţia aia sugrumată. Şi cu gustul de „după zahăr” al bomboanelor din cutia metalică, verde, rotundă. Gust de care mi-e dor, dar pe care acum l-aş încerca oarecum cu teamă. Teama de a nu mă durea mai tare paşii bunicului pierduţi prin zăpadă şi râsul tatălui meu. Râs care nu răzbate până la mine decât poate atunci când închid ochii în timp ce împodobesc bradul fără el.

Text din seria Povești de decembrie