Vă mai amintiți de grozavii mei? Ei bine, musai să vă spun o întâmplare, ce mi-a fost povestită chiar de Grozava mea.
Căsătoriți fiind ei, de ceva ani, o lovește pe Grozavă, brusc și dintr-o dată, un moment de eu-le-știu-pe-toate. Nimeni, absolut nimeni, nu știa cum trebuie lucrurile a fi făcute, doar ea. Zicea Grozavul ceva, ea îl corecta. Făcea ce îi spunea ea, mereu era o secundă prea târziu. A început Grozavul meu să facă gesturi, complimente, care mai de care presărate cu și mai multă iubire, cu și mai mult respect. Degeaba! Eu-le-știu-pe-toate puse stăpânire pe Grozavă, care devenea pe zi ce trece tot mai specială.

Pentru a-mi păstra obiectivismul povestirii, trebuie să vă spun că și Grozavul meu avea un mare defect, în acea perioadă. Nu putuse, nici măcar pentru o clipă, să uite că ei sunt Grozavi și se credea fericit. Păcat capital, parol! Eu-le-știu-pe-toate nu avea cum să accepte asta. Oricât de Grozavi ar fi ei, fericire și înțelegere până la adânci bătrâneți? Să fim serioși! Cine a mai pomenit?

Și uite așa, fie ca vă vine să credeți sau nu, momentul de eu-le-știu-pe-toate se prelungi aproape cu o clipită mai mult, decât răbdarea și înțelegerea Grozavului. Acesta începu din nou să respire, chiar dacă asta o deranja tare mult pe Grozavă. Credea că sunt în continuare (g)rozavi, însă tare îl supăra situația asta specială.

În acest punct al povestirii, când eu abia ce mai stăteam pe scaun, în anticipație, Grozava mea mă privi în ochi și-mi spuse:

“Când momentul a vrut să depășească clipa, atunci le-am uitat pe toate și am început să ȘTIU. Să știu că îl iubesc, să știu că mă iubește, să știu că suntem Grozavi!”

Mi-a zâmbit cu căldură și s-a ridicat de la masă. Soțul meu, plecat pentru un moment, s-a așezat în locul ei. Cu sufletul la gură i-am povestit și lui cele auzite, și printre cuvinte mă tot gândeam ce mare grozăvie ar fi dacă nu ar exista pe lumea asta, Grozavii…