Muzeul speranței
Am ales ca descrierea visului meu să înceapă așa: Există vise și există aripi care te poartă spre împlinirea lor. Visul meu! Ce blândă asociere de cuvinte. Îmi pare uneori că e ca o mângâiere. Una care îmi alungă îndoielile și mă face să cred că totul e posibil. Că un vis poate deveni realitate. Într-un mâine imediat sau într-un viitor mai îndepărtat. Viitorul meu! Zâmbesc. Oare cum arată viitorul meu?
Imaginea pe care o am eu e una simplă. Îmi place să-l văd ca pe o hartă aruncată pe pământ pe care o pot împărți pe zone. Zona viselor e ca un mic cartier ascuns de timp. Iată, o stradă plină de magnolii înflorite se întinde drept în față. La colțul ei se află un muzeu al speranței. În interiorul lui, în prim plan se află cel mai vechi vis al meu. Intrarea este liberă, să știți! Îl puteți vedea oricând. Însă vizitatorii mei îmi oferă mereu fișicuri de descurajări. Dar eu le dau la schimb un dicționar de construcții. Poate așa vor începe să înțeleagă și să-mi zâmbească pe limba mea. Pentru că eu mi-am construit visul pas cu pas! Și oricine ar putea să o facă!
Ați crede că am găsit soluția perfectă. Însă cei mai mulți pleacă în continuare nedumeriți. Puțini au răbdare să învețe o limbă nouă. Puțini mai cred în vise împlinite. În plus, un muzeu al speranței nu e o clădire obișnuită. E o casă activă, o viziune! Trebuie să îți pese de tine și de ce te înconjoară, să îndrăznești să gândești pe termen mediu sau lung, pentru a-l putea vedea cu adevărat. Odată ce ai făcut-o, totul devine realizabil. Vei avea aripi, speranță, un plan!
Sunt curioasă ce fel de vizitatori ați fi voi. Oare ați reuși să-l vedeți?
Când valul de ochi curioși se retrage, vine rândul meu să mă bucur de el. Mă plimb în liniște prin încăperi, purtând pe umeri un șal țesut din aripi. Haideți cu mine! Coridoarele se întind leneșe în față și eu le colind în timp ce conjug verbul a spera cu voce tare. Și visul meu capătă contur. Mai sunteți alături de mine?
Poate părea o nebunie să alegi să îți expui un vis într-un muzeu. Fie el și unul al speranței. Însă, a fost singura soluție pe care am avut-o la îndemână pentru a-l păstra viu. Credeți-mă, e un vis aparte! Astăzi poate părea o nebunie! De fapt, a fost văzut așa mereu. Așadar, în momentul când am văzut că devine prea firav și risc să-l pierd, am luat această decizie de a-l proteja într-o clădire de la un colț de stradă din zona viselor.
Construcția ei a părut ușoară inițial, până ce m-am împiedicat de lucruri tehnice și mi-a venit să renunț. Degeaba aveam un teren fertil, pe care orice sămânță de vis ar fi putut crește, mi-am dat repede seama că am nevoie de ajutor pentru a o cultiva.
Dar știți ceva? Lumea e plină de visători!
Iar eu am găsit un partener de încredere, care m-a ajutat să-mi văd muzeul speranței terminat. A, nu a fost doar o singură persoană. Nu! Am avut parte de o adevărată echipă!
Întâlnirea a fost stropită cu noroc. Am avut sufletul deschis și i-am văzut. M-au ascultat, m-au înțeles și spre surprinderea mea, m-au crezut! Au crezut că visul meu se poate împlini. Însă și că trebuie protejat de cei cu minți neîncrezătoare.
Am trecut repede la planificare și la proiectarea propriu-zisă. Muzeul speranței se înălța în inima mea văzând cu ochii. Bugetul îmi era mai mult decât suficient. Îl calculam în clipe petrecute cu bucurie, visând cu ochii deschiși.
Și am ajuns repede la faza finală, construcția. Muzeul speranței este o casă a viitorului adusă în prezent. Din momentul în care am primit cheile, mi-am petrecut foarte mult timp în el. M-am bucurat de confortul foarte ridicat, de climatul interior excelent și am continuat să îmi pese. De fiecare vis pe care l-am adăpostit acolo, de fiecare gând care mă făcea să tresar. De speranță. De visul meu măreț. Cel mai vechi, singurul pentru care a meritat să muncesc și să investesc cu adevărat. Dar nu în ultimul rând de mine și de ce mă înconjura.
Chiar nu știți despre ce vorbesc? Ori poate deja nici nu mai sunteți curioși, pentru că pare totul prea improbabil? Sau vă numărați visele și vă întrebați ce ați făcut până acum pentru a le îndeplini?
Indiferent de răspuns eu vă invit să-l vizitați! Intrarea e liberă, să știți!
Acum, vă las să vă delectați cu celelalte exponate. Cu imaginile în care am cariera mult visată, cu cele în care familia îmi este împlinită și sănătoasă. Vă puteți opri și în dreptul bibilotecii. Acolo veți vedea nescrisele mele așteptând cuminți între coperți. Eu vă aștept în sala principală.
Ați ajuns? Recunoașteți visul? E și al vostru, nu-i așa?
Da, un lucru atât de fragil, în aparență, merită protejat, dar și arătat celor care reușesc să-l vadă. Indiferent de situația în care te afli. Fie că ai reușit să îți îndeplinești toate sau unul dintre celelalte vise, la acesta nu trebuie să renunți niciodată!
Vei uita poate uneori să mai crezi în existența lui. Vei oferi fișicuri de descurajări, însă îți vei păstra speranța că îl vei putea zări măcar pentru o clipă. Vor fi zile când va părea doar o himeră. Doar un simplu vis al oamenilor naivi.
Dar te asigur că toți avem aripi care să ne poarte spre împlinirea lui! Și în fiecare zi ne apropiem de el. Și azi, și mâine!
Eu am visat, am sperat și am reușit! Acum fericirea îmi e ocrotită în muzeul meu. O casă care pare ca oricare alta, dar nu e deloc așa! E o casă cu performanță energetică foarte mare, care oferă sustenabilitate și eficiență. E o casă care zâmbește! Și una care consumă foarte puțin, aproape de zero energie, iar în același timp, produce mai multă energie decât consumă! E o dovadă că orice zi care va fi să vină va găzdui speranța mereu.
Vi se pare că vă vorbesc despre o casă reală? Ar putea fi! Echipa de visători există! Dar, nu! Muzeul de speranță îl puteți găsi doar la colțul unei străzi pline cu magnolii înflorite, pe harta prezentului și viitorului. Al fiecăruia dintre noi. Va fi mereu acolo, pentru că este o construcție trainică. Nu vă sfiiți să-i treceți pragul!
Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2020.
Featured image: creație personală cu ajutorul aplicației Canva.
Logo aia-proiect.ro
One Comment