– Bine ai venit! Apropie-te! Poți să te așezi unde dorești, după cum vezi sunt destule locuri libere.

M-am supus fără nicio vorbă și m-am lăsat să cad pe primul scaun gol pe care l-am văzut. Erau în jur de zece, așezate în cerc, în mijlocul unei încăperi luminoase, datorită ferestrelor înalte care dădeau spre o curte interioară. Dacă nu ar fi fost zăbrelite, mi-ar fi plăcut să stau aplecată peste pervazul lor, cum făceam adesea când eram copil. În special când ploua și singurele sunete pe care le auzeam și pe care le ascultam cu mirare erau cele făcute de picăturile de apă, atunci când loveau frunzele copacilor. Mama mă vedea și îmi spunea: Ieși, copilă cu părul bălai, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea! și râdea cu tot sufletul. Avea un râs care îți topea soare în inimă. Mi-ar fi plăcut să îl fi moștenit…

-Aida, Aida mă auzi? Astăzi, după cum ți-am explicat deja, începem terapia de grup. Nu e cazul să te simți stingheră, ești într-un loc sigur și îți garantez că nimeni nu te va judeca. Scopul meu este să vă implic în propria recuperare și să reușiți împreună să vă regăsiți starea de bine.

M-am foit stânjenită pe scaun și am privit în jur. Eram opt persoane, toți cu aceeași dorință, de a deveni invizibili, în priviri.

-Te rog să nu îți mai rozi unghiile, Aida! Deja îți sunt mușcate până-n carne. Respiră conștient de câteva ori! Totul va fi bine! a spus asta în timp ce rupea o foaie din caietul pe care îl ținea pe genunchi și după ce o făcu cocoloș, o aruncă în coșul de gunoi cu nepăsare. 

Mi-am scos ascultătoare degetele din gură și mi-am strâns mâinile în poală. Mă simțeam ca un exponat pe care toți acești necunoscuți îl vor privi, în timp ce își va întoarce sufletul pe dos, iar terapeuta, sau ce titulatură o fi avut, că medic psihiatru sigur nu era, va asculta părând o sperietoare de ciori într-un lan de buruieni.

Stătea în mijlocul nostru, asigurându-ne că totul va fi bine, că ea ne va îndruma și ajuta, însă aș fi putut jura că nu ar fi rezistat nici măcar o zi dacă ar fi fost în locul nostru.

Avea ea oare habar cum e să nu mai poți trăi fără să-l simți până în miezul firii? Cum e ca inclusiv ridicatul din pat dimineața să fie un act de voință? Să îl dorești atât de tare, încât să îți vină să-ți potolești setea de el chiar și cu parfumul care îți provoca aduceri aminte și care a rămas uitat în fața oglinzii din baie, oglindă în care nu te mai poți privi de când l-ai lăsat să facă parte din tine? Îmi venea să mă ridic la ea și să îi scuip în față furia care punea stăpânire pe mine. Cum își permitea să ne spună, să îmi spună, că voi reuși să trăiesc fără el? Cum?

Îmi amintesc și acum clipa când am făcut cunoștință prima dată. A fost dragoste la prima vedere. Ce stupid și cât de clișeic sună! Până și morga mea inițială nu poate fi descrisă, decât prin niște cuvinte prăfuite, zbârcite și înghesuite în ridurile unei hârtii mototolite.

A fost zi sau noapte, ce mai contează? Nimic nu mai contează. Doar el. El, care ca un amant perfect, m-a cucerit. M-a dezbrăcat de inhibiții, mi-a rescris numele îngroșând c-ul, u-ul, r-ul, v-ul, nici măcar a-ul nu l-a neglijat. M-a scris și definit. M-a renăscut.

Da, îmi amintesc perfect clipa când am devenit una cu el. De la primii aburi cu care m-a întâmpinat, mi-a evaporat toate “fumurile”. Așa îmi zicea lumea, că am fumuri în cap, că sunt prea pretențioasă, că voi rămâne mereu singură. Și când am dat de el m-am făcut mică, dar fericită. Cum doar un om mic poate fi.

Nu am știut că pentru a simți fericirea, aceea care se vinde și are un preț, trebuie să te transformi într-un om mic, mic de tot. Dacă se poate invizibil. Să te vezi doar tu, dar niciodată în oglindă. Dar am aflat.

Și fericire am trăit! Prin fiecare sorbitură mă apropiam de mine, de el, de noi. M-a pătruns, smulgându-mi un pârâit amar. Și l-am primit. O, Doamne! Cât de mult l-am primit! În mine, până la gând și-napoi. L-am lăsat să-mi clocotească prin vene și să-mi zgârie promisiuni pe spatele lor.

Iar acum sunt asigurată că îmi voi reveni, că îl voi uita? Dacă stau aici și ascult aberațiile celor, așa-ziși, ca mine, respir conștient și îmi găsesc un hobby?

 -Ei bine, ce zici Aida? Vei da măcar o șansă acestor ședințe?

Mi-am ridicat cu greu ochii spre ea.

-Data viitoare va trebui să iei și tu cuvântul, bine? Azi, însă, e suficient să asculți.

Am încuviințat din cap, tăcută, și mi-am petrecut următoarea oră auzind voci sparte vorbind despre el. Cu ce drept și cum o puteau face cu atâta ușurință, mi-a fost peste puteri să înțeleg. Când totul s-a terminat m-am ridicat mecanic și m-am lăsat condusă de o asistentă spre salonul unde urma să rămân până voi fi considerată vindecată de iubirea pentru el. Ce iluzie!

-Când te-ai uitat ultima dată în oglindă, scumpo? Am tresărit surprinsă. Asistenta stătea în fața mea și îmi zâmbea blând. Ești atât de frumoasă! Ce aș vrea să am eu părul tău! E culoarea ta naturală? Doamne, e ca mierea! Poate mâine îl vei pieptăna puțin? Ți-ar sta mult mai bine dacă l-ai lăsa liber pe umeri, ți-ar scoate așa frumos albastrul ochiilor în evidență!

Nu i-am răspuns. M-am întins în pat și m-am întors cu fața la perete. În mintea mea era doar el. El, paharul de alcool. El era oglinda mea, iar eu eram el. Aida-bețiva. Aida-alcoolica. Aida dependentă de o sticlă de alcool. Ieși, copilă cu părul bălai, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea! îmi spunea mama pe vremea când imaginația în zburda, când încă mai credeam în povești. Oare povestea mea și a lui când se va termina?