O Carte Nescrisă

de Mona Șimon

Halta nici nu apărea pe hartă. A fost ștearsă din greșeală de peste tot. Oricum era un punct atât de mic și de insignifiant, încât probabil nimeni nu a observat dispariția lui. Este adevărat că undeva, pe vreun stat de plată, apărea o sumă de bani, care era virată lunar, însă și aceasta era atât de mică și de insignifiantă că nimeni nu-i dădea atenție.

Doar Moș Iurie o aștepta ca pe pâinea caldă. I-o aducea personalul de seară. Tare l-a mai încurcat pe el când au început să pună banii pe card, la bancă. Noroc cu Nea Costel, controlorul. El l-a luat într-o zi și l-a dus de și-a deschis cont și a făcut cerere să-i dea și card și după ce l-a primit prin poștă, i l-a înmânat lui Nea Costel să îi scoată el banii la oraș. Și exact așa făcea la fiecare sfârșit de lună, în ziua când era de tură pe personal. Doar trenul acela mai oprea în halta lui Moș Iurie. Cobora iute și îi dădea plicul cu cele câteva bancnote și urându-i de sănătate se făcea nevăzut până luna viitoare.

Moș Iurie nu se mișca din loc până ce nu mai putea vedea nici măcar un fir de fum de la locomotivă. Iubea trenurile! Le-a iubit o viață întreagă. De peste o jumătate de veac tot pe lângă ele a trăit. De copil a învățat meserie, a lucrat peste tot unde a fost lăsat, până ce a ajuns în această haltă. Ani de zile și-a dus veacul în micuța căsuță lipită de calea ferată. După ce a fost ștearsă de pe hartă s-a mutat cu totul în ea. Nu mai erau trimiși ceferiști tineri să lucreze acolo, nu mai era nevoie de ei. Nici de Moș Iurie nu mai știa nimeni. Au uitat să îl și pensioneze. Noroc că exista ca un cont bancar rătăcit printre atâtea altele.

Toată ziua și-o petrecea singur, în unica încăpere pe care o avea, care îi ținea loc și de bucătărie și de dormitor. Își încropise și o grădină lângă casă, mică, dar îngrijită. Două straturi cu morcovi și ceapă pe care le-a înconjurat, în loc de gard, cu flori! Tare mult mai iubea și florile! Florile și trenurile. Ce putea fi mai frumos? Poate doar Ileana, dar pe ea nu o putea separa de cele două.

A văzut-o pentru prima oară la doar vreo doi ani după ce ajunsese aici. A coborât din personal și se opintea să dea jos un fel de căruț improvizat, plin de flori de toate culorile. Mai că era să cadă pestea ea, dar la vremea aceea Iurie numai Moș nu era! I-a sărit imediat în ajutor.

O, cum avea să o mai aștepte să apară! Ileana vindea flori pe mai multe trenuri. Și pe cele care treceau ca fulgerul pe lângă halta lui Moș Iurie, însă reușeau și așa să se vadă. Ochii tinerei femei tot aveau timp să se oprească un pic în cei a lui Iurie prin geamul unui vagon. Iar cei ai tânărului bărbat nu ratau niciun geam. Ca vulturul le urmărea cum se perindă prin fața lui până ce într-unul vedea un tremurat de gene atât de cunoscut și câte o petală de floare, o pată de culoare ivită ca un intrus în peisaj.

Iar Ileana nu era nici ea de colo! Avea multă cunoaștere când venea vorba de a-și lipi de pleoape inima unui tânăr bărbat. Când era în trenul care poposea preț de câteva minute în haltă, fugea rumenă în obraji până la Iurie care îi dădea o cană de apă rece, la schimb pentru o floare și un zâmbet. Nu aveau să-și potolească niciodată în alt fel setea ce le ardea amândurora inimile.

Pentru că într-o zi Ileana nu s-a mai arătat în niciun tren. Degeaba și-a tot alunecat lacrimile de dor pe geamurile vagoanelor, fata cu flori se făcuse nevăzută. Nu o mai caută de mult timp prin trenuri, însă a continuat să o aștepte cu apă proaspătă și cu flori parfumate. 

O haltă asta e menită să facă. Să aștepte. Să nu se miște din loc. Să fie punct de reper pentru călători și popas pentru trenuri. Așa sunt toate haltele. Chiar și cele șterse de pe hartă. Și la fel este și Moș Iurie. Până la urmă ce mi-e una, ce mi celălalt? Amândoi iubesc doar trenurile și florile și au fost văzute doar de o inimă de fată, cândva. Amândoi au fost șterși din greșeală de viață, dar continuă să existe. Păi cum ar putea să fie altfel când amândoi încă iubesc?

#monasimon
Povestire scrisă pentru S.I.M.T.

Sursa și editare imagini: Canva.com

WRITTEN BY

Mona

Colorată, veselă, optimistă și extrem de pasionată; pe numele meu, Mona. Scriitor, Blogger, Coordonator Club de Carte QUARTO, Editor Editura QUARTO. O Nefirească încadrată perfect în Firesc.

13 Comments

  1. Tare, tare mult mi-a plăcut povestea ta, Mona! E, așa, de pus la rană, chiar dacă finalul e unul trist, ca bătrânețea, de altfel. 🙂

    1. Îți mulțumesc, Dana! Mult de tot! Eu zic că dacă iubim și în singurătate și la bătrânețe tot continuăm să iubim, e bine! E altfel, dar e bine. Vorba lui Marin Preda: Dacă dragoste nu e, nimic nu e! ❤
      Te îmbrățișez tare!🤗

    1. Îți mulțumesc mult, Elvira! Pentru semn și pentru gând ❤ Sunt multe suflete care rămân să iubească în amintire. Dar cât iubesc, e bine, trăiesc 😊 Te îmbrățișez și îți doresc o zi minunată! 🤗😘

  2. O poveste înduioșătoare ce te face sa ti simți bătăile inimii și sa aștepți un final fericit, dar acestea sunt cu adevărat poveștile de dragoste nemuritoare…
    P.S.: Mona am văzut pe Fb ceva legat de un proiect de compoziție literară inițiat de tine. S.I.M.T dacă nu ma înșel. Cum pot sa ma înscriu și eu! Mi ar prinde tare bine sa mi mai las imaginația sa zboare și sa mai fac și exercitii de compoziție literară :). Îmi poti oferi, te rog, mai multe detalii? Ce condiții trebuie sa îndeplinesc pentru a ma putea înscrie? Mulțumesc anticipat 🤗❤️

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *