O zi ca oricare alta

Dacă nu ai timp să citești, dă play și ascultă nescrisa de azi, în timp ce faci o altă activitate. Eu îți mulțumesc că îmi ești!

M-am născut la țară, într-un vârf de munte. O casă ferită de ochii curioșilor, dar și de civilizație. Viața era diferită acolo, dar oamenii și trăirile erau la fel. Am aflat peste ani, că plânsul meu nu se deosebea cu nimic de plânsul unui copil de la oraș. Că nevoia de iubire era peste tot prezentă. Doar timpul făcea diferența. Noi nu ințelegeam timpul, în sensul lui propriu. Acum știu că în orice colț uitat de lume, există tot minute, ore, zile. Că la fel se scurge peste tot. Atunci însă, ceasul îmi era complet străin. Mă trezeam deodată cu toată casa, înainte de primul cântat al cocoșului. Ziua se împărțea în sarcini și nevoi trupești. Hrănirea animalelor, pregătirea mâncării, dereticarea gospodăriei.

Când clopoțeam de foame, cu toții la unison, se servea masa. Eram nouă frați împrăștiați care-ncotro. Mama ieșea în tindă și fluiera cât putea de tare. Și din te miri ce unghere, se ițeau capete mai mici sau mai mari, cu gurile deschise de foame. În mijlocul mesei, pe un cârpător de lemn, era răsturnată mămăliga aburindă, de mărimea unei roți de la căruță și lângă, pe o farfurie de tablă, bucăți de brânză făcută de tata. Tata era deja așezat la masă, mâncând pe nerăsuflate. Mâna lui se strecura nestingherită printre zulufi și alte mâini ce rupeau și ultima firmitură.

Dacă chiar întâmpina greutăți în atingerea țintei, se odihnea părintește pe câte un creștet, împingându-l la o parte. De multe ori, cei mici sau cei aventurați în distanțe prea mari, nu apucau mare lucru. Își potoleau un pic foamea, adulmecând pe lângă masă și admirând gurile pline ale fraților. Nu era nicio tragedie. Data viitoare urmăreai Soarele, ca pe vorbele popii și când îl vedeai deasupra capului, fugeai mâncând pământul să fii cât mai aproape de ușă, să ajungi să apuci tu prima bucată. Nici nu apuca mama să fluiere că cei flămânzi loveau deja din picioare ca niște mânji.

Pe mama o vedeam mâncând, doar seara, după ce treaba afară și cu animalele era gata. Când ultima găină adormea, mergeam și noi încet spre casă, frânți de oboseală sau de zbenguială. Depindea de câte primăveri dețineam. Ne așezam pe lângă tata, ascultându-l fascinați. Ne povestea câte-n lună și-n stele. Amintiri trăite, povești inventate, pasaje din Biblie răstălmăcite. Mama punea mâncarea și de data aceasta, mâncam cu toții în liniște. Urma cel mai dulce și lipsit de vise somn. A mai durat ceva, până am învățat să visez…

D-na Mira se opri din povestit, păstrând în privire frumusețea locului unde se născuse. Zâmbea neînțeles, în amintire. Mie mi se făcuse poftă de mămăligă cu brânză, de mama și de tata, de bunici, de gălăgie. De familie, de noi, de simplitate, de copilărie, de amintiri. De mine.

Sursa și editare imagini: Canva.com