Povestea unei poze

Există povești peste tot, trebuie doar să îți dai răgaz să le privești, măcar pentru o clipă. Și un ochi de apă poate prinde o rază de soare și să îți ofere un spectacol de culoare. Orice ne înconjoară, ne poate spune o poveste, uneori chiar povestea noastră.

O întâmplare potrivită a pus o mică sămânță în pământul care învelea rădăcinile unui arbore. Peste ani, mi-au oprit pasul și m-au îndemnat să îi privesc. Aceasta este povestea lor, scrisă de voi.

*

Ai spune că ne aflăm într-o mare sală de dans, iar toți copacii sunt conectați doi câte doi. Unii la primii pași, alții poate la ultimii. Doar unul singuratic așteaptă momentul potrivit. Deși natura ne oferă aceeași muzică, o auzim diferit. Noi părem a face un pas de tango în doi, el sigur și puternic, eu fragilă și înduietoare. Alții par să danseze Lambada. Ne-ai putea denumi “Dansul arborilor” Ori poate nu e nici un dans… S-ar putea să fim doar niște pomi, așezați pe iarba proaspăt tunsă, într-un parc urban.

-Mie-mi pare o încăierare generală. Unii sunt încercuiți, nu mai au scăpare. Nu e dans, e bătaie. Se lasă cu victime! E doar un pom sau șase-șapte.

Așa să fie? Sau…

Să fim oare ca viața oamenilor? Unii se îmbrățișează, alții sunt solitari – greutățile vieții îngenunchează pe cei slabi, cei puternici rămân in picioare. Frunzele fac parte din scenariu.
Rădăcinile diferă.

Când privirea își oferă răgazul de a ne vedea, gândurile pornesc un dialog:

 -Eu cred că sugerați neputința de a înainta, din cauza barierelor puse de alții.

-Interdependență, simbioză, desprinderi si interconectări, o capcană, tu, cel din spate pari fără scăpare!

-Împlinire-când dragostea îmbrățișează rațiunea. Modul în care iubirea a prins rădăcini, a crescut, infrunzit… O încleștare a crengilor ceea ce mă duce cu gândul la o îmbrățișare cu dragoste! Suntem doar niște copaci îndrăgostiți! El, sprijin şi ea mângâiere dar în acelaşi timp susținere-n îmbrățişare. Două inimi care bat la unison până când ajung una, confundându-se.

-Nu! Eu văd o îmbrățișare imperfectă. De exemplu ca atunci când doi oameni s-au certat, dar sufletele lor se află într-o conexiune indestructibilă. M-agăț de tine fiindcă eşti mai puternic. Haide înapoi la mine,iertare,împăcare. Mi-e mai bine lângă tine! Însă să fie doar dragoste neîmpărtășită? Crengile se agață în van de trunchiul care nu se apleacă în îmbrățișare…

-Ești doar un copil. Un copil care își îmbrățișează părintele…înainte ca cel din urma să se “ducă” sau care încearcă să-i explice părintelui să privească înainte spre viitor și să încerce să uite un pic de ideile si preconcepțiile atât de înrădăcinate! Îi pare cam greu!!! Însă până la urmă copilul își înconjoară mama, o îmbrățișare caldă. E iubirea copilului față de părinte! S-ar putea scrie și o poezie:

«Brațele unui copil ce își îmbrățișează mama.
O rugă sau o implorare de iertare,
O primă timidă îmbrățișare,
Un gând de dor ce prinde vise în brațe,
O creanga ce nu vrea sa moara,
Și ce se prinde incrancentă de trupul mamă.
O poezie ce si-a uitat sfârșitul
Și cere ajutorul unei muze din pădure.
O strângere de mână bărbătească,
Sau mângâierea unei mame bune
Simbol de dragoste în mijlocul naturii,
Ce doar dumnezeirea știe sa îi dea viață.»

-Înlănțuire spre infinit…
La început,a fost un puiet ce promitea.Cu timpul creștea devenind cel mai svelt din noul parc. Dar Ea ,Mama-Natura, temându-se să nu atingă perfecțiunea, hotărî să dividă sfera. Așa că, la începuturi, Adam! Se încovoaie spre dreapta făcându-i loc “Evei” ce creștea din coasta lui. Din aproierea lor tandră, apăru încă un lăstar,ce tindea să-i cuprindă într-o înlănțuire spre albastrul nemărginit. 

Privind fotografia grupului,mi-a atras atenția un detaliu: “mâna dreaptă” a lui pare să nu-i aparțină. Culoarea ei e ușor diferită de restul ansamblului și nici nu are o continuare firească, dreaptă, ci părea mai degrabă că vrea să-i cuprindă și să-i țină înlănțuiți pe vecie.
Îndepărtându-mă de imagine, simțeam o ciudată nevoie de eliberare…

Imi imaginez că acești copaci fac parte din parcul care veghează coloana infinitului dăltuită de Brâncuși, spre nemurire. A contemplat până la adorație, ea natura..și astfel fără să-și dea seama a creat acest grup înlănțuit…

-Unitate, protecție, la bine și la greu, pentru toteauna… sau poate Iuda. 

-Un viitor mare copac se sprijină pe un mare copac pentru totdeauna! Dovada iubirii si prieteniei la… arbori!
Să ne rugăm sa nu fie descoperiți de un om ca imediat ar vedea “anomalia” și s-ar gândi să-l taie ori pe ăla mic ori pe cel falnic.
Un om s-ar fi debarasat imediat de un altul aparent cu probleme.

Dar… “strâmbii” întăresc “drepții”… Dacă s-ar feri s-ar strâmba și ei. Așa ceilalti cresc în jurul lor și se înalță toți spre lumină… Îşi păstra capul sus prin lumea de afară. Capul şi spatele. Aşa i-au spus, să meargă cu spatele drept, orice-ar fi. Dar acest orice-ar fi devenise la un moment dat atât de greu de dus, încât simțea că i se încovoia ființa până când era aproape să atingă pământul cu fruntea. Şi asta şi făcea. Pe dinăuntru. Din afară, totul părea trainic, cu aspirații până sus, aproape de cer.
Şi aşa, a învăţat că dualitatea poate însemna şi altceva. Mai puțin de condamnat. A învățat să calce apăsat, cu spatele drept şi buzele aproape sărutând seninul, dar cu sufletul croindu-şi drum, înspre sus, printre obstacole care uneori apasă înspre prea jos.

Aceasta este povestea unei poze, poveste scrisă de voi. Eu am adăugat doar cuvintele de legătură. Mulțumesc tuturor celor care au acceptat această provocare pe blog și pe Facebook (atât pe pagina blogului, cât și pe profilul personal). Mie îmi place tare mult ce a ieșit. Voi ce părere aveți?