E cazul să iau o pauză. Toate cele povestite mi-au răsărit din minte și au luat deja prea mult forma dorului. Da, îmi e dor de ea! De multe ori mă gândesc dacă se poate muri de dor cum am tot citit în anumite cărți. Noroc că nu las loc acestui gând mai mult de o clipă să-mi ocupe simțirea.
Lumea îmi apare acum într-o altă lumină, de când doamna Mira nu mai e. Înainte să o cunosc nu băgam de seamă și chiar dacă aș fi observat, nu aș fi fost capabilă să văd cum transformă dorul pe un om.
Acum am obiceiul să examinez cu mare atenție ochii oamenilor. Doar acolo îl poți zări. Dorul e un fugar. Se plimbă prin toate cotloanele trupului și ți-l înăcrește. Dar dacă simte că ar putea fi dibuit și de cugete neîncercate, dacă vede că mersul deja e prea tărăgănat, capul prea aplecat, ridurile prea adâncite, fuge și se cuibărește în ochi. Se transformă într-un văl translucid, ca o cataractă a jelaniei. Nu poate fi văzut decât de ochi pereche. De ochii făcuți căuș pentru durere.
Din privirea mea face parte de atât de multă vreme, încât reușesc să îl observ și în ochii orbilor. E acolo, statornic și în același timp reconfortant pentru mine. Doar iubirea naște dor. Și uitându-mă acum cu mai multă atenție la oamenii din jur, realizez că Doamna Mira a avut mereu dreptate. E plin de iubire în lume!
Dar să revin la poveștile ei. Pentru cele care se cer să fie scrise în continuare am nevoie să mă întorc în salonul atât de cald și de drag. Unele cuvinte spuse rămân pentru totdeauna agățate de momentul când le-ai rostit. Nu le mai poți lua înapoi, nu le poți alunga și nici șterge. Plutesc în aer și umbresc sau fericesc pe cei din jur.
Doamna Mira spunea că cea mai mare lecție pe care a învățat-o de-a lungul timpului a fost să știe când să tacă. În bine sau în supărare. Să se dăruie cu pasiune, dar în tăcere. Să sărute murmurând și să iubească în surdină. Omul iubit trebuie să devină ca o calviatură a unui pian pe care interperetezi cele mai frumoase opere muzicale compuse vreodată, dar fără să o atingi. De ce ai face-o când îi știi fiecare clapă și simți în tine fiecare vibrație a corzilor? Asculți, taci și simți. Aceasta a fost iubirea Doamnei Mira.
Am revenit în micul apartament, unde mi-am petrecut aproape toate duminicile din ultimii ani. Mai ales acest an. Oricum nu are nici cea mai mică importanță. Pentru mine timpul și-a pierdut de foarte multă vreme forma. Uneori am impresia că tot ceea ce am scris aici s-a petrecut doar într-o fracțiune de secundă. Că am întâlnit, absolut întâmplător, o privire a unei femei pe stradă sau poate s-a așezat lângă mine în vreun mijloc de transport și am pătruns ca un fascicul de lumină prin pupila ei, cititndu-i toată viața pe retina-i intimă. Da, timpul e doar o noțiune inventată de oameni grăbiți.
Și acum când deschid ușa salonului simt mirosul de cornulețe abia scoase din cuptor. Și pot să jur că o zăresc și pe ea. E așezată pe canapea și mă așteaptă. Cine sunt eu să mă iau la trântă cu imaginația? Tac, așa cum m-a învățat, și mă așez lângă ea. E noaptea magică de Crăciun, o noapte perfectă pentru povești, magie și bucurie. Pentru Doamna Mira.