Buni A: Exact! Vai, e comic cum se schimbă lucrurile și perspectivele, nu? Știți, prima dată când am cunoscut-o era să mă dilat, recunosc. Eram obișnuită cu apăsarea hotărâtă a adulților. Și când am simțit, ce vorbesc, când abia am simțit tălpile alea mici care săltau, nu călcau, pe mine, m-am îndrăgostit.
Dacă cineva s-ar uita cu atenție pe suprafața mea, cu zoom cum vă place vouă tinerilor să vă exprimați, ar vedea o că sunt o adevărată hartă a copilăriei ei.
Eu: A mea? Adică a celei care mă întreține și pe care o susțin zilnic?
Buni A: Da! Acum e mămică și se plânge că minunile ei te mângâie cu tălpile goale. A uitat când alerga de vibrau geamurile de la vitrinele din casă, gata să cadă și să se facă țăndări. Să nu mai spun când mă foloseam de toată forța mea de abținere sau susținere dacă vrei, atunci când o vedeam cum se cațără pe mobilă! Și țin să spun că mobila nu avea protecții de pâslă sau alte materiale pe picioare pentru a mă proteja. Dacă stau bine să mă gândesc nici prinsă în perete nu era! Tremura miezul în mine și nici sevă de a spune ceva nu mai aveam!
5 Comments
Diana
Ce frumos! Articolul tău a captat însăși natura caldă a parchetului!
Mona
Mă bucur enorm că am transmis căldura lui. Am scris cu mare drag de parchet și de amintiri! Te îmbrățișez!
Pingback:
Mari
Cât de cozy și de plăcut ai povestit! Big like pentru idee si creativitate! Te îmbrățișez!
Mona
Mulțumesc mult, Mari! Și eu pe tine!