Azi mi-a fost dor de niste piciorușe. Copiii erau la grădiniță, în casă era prea liniște. Știți sunetul făcut de piciorușele unui copil când aleargă? Simfonia de trăiri și fericire? Nu îmi puteam muta gândul de la tălpițele acelea perfecte, pe care le ciugulesc în fiecare seară. M-a luat așa o disperare de cuib gol, complet nejustificată, având în vedere că abia ce l-am “umplut”.
Sunt încă mici copiii mei. Încă mă vor cu toată ființa lor. Au nevoie de mine la orice bătaie a inimii lor. Și iubesc asta! Ne contopim în lungi îmbrățisări. Le ascult sufletul și nu vreau să le dau drumul. Cumva încap amândoi în brațele mele, deși pe zi ce trece ne ia un moment mai mult până ne găsim locul. Dar sunt acolo! Lipiți. Și le sărut fruntea, le adulmec inocența, mă agăț de ei și nu vreau să le dau drumul.

Însă ei se ridică. Încep să își vadă de-ale lor. Și eu rămân cu brațele deschise. Și așa voi rămâne toată viața.

Știu! Știu că nu îmi aparțin. Știu că trebuie să zboare, să aibă viața lor. Și vreau! Vreau să trăiască tot. Mi-aș dori să fie mai deștepți ca mine. Să nu facă aceleași greșeli. Dar, în același timp, vreau să greșească, să iubească, sa fie curajoși, imprevizibili. Să facă toate la timpul lor. Să simtă copilăria, să-și descopere limitele în adolescență, să se cunoască adulți fiind. Să fiu mereu “mama” însă doar uneori “mami”.

Și rămân cu brațele deschise în așteptare. Voi aștepta momentul când iar vor vrea să fie îmbrățișați. Când vor avea nevoie. Să ne bucurăm împreună sau să se odihnească un pic pe umărul meu sau pur și simplu să ne simțim din când în când. Pentru că asta e rolul meu. Să îi țin de mână când fac primii pași în viață și apoi să îi privesc pășind pe drumul lor. Fără să privească înapoi. Dar să știe! Să știe că oricând îi voi cuprinde cu iubire. Ne vom lua câte momente vom avea nevoie să ne așezăm comod în armonie. Dar mereu vom reuși.

Iar dacă fericirea îi va face simpli vizitatori ai amintirilor, eu tot nu îmi voi închide brațele. Voi fi fericită pentru a lor bucurie și îmi voi aminti că a fost o zi când ne pierdeam în cea mai lungă îmbrățisare și voi zâmbi mângâind, în gând, niște piciorușe perfecte. Voi fi acolo mereu, pentru ei, alături de ei. Ei trebuie să fie în “acolo” al lor. Trăind pentru ei. Însă vor ști! Vor ști că oricând au un loc cald și sigur, în brațe la mama. Poate se vor cuibări doar în sufletul lor. Însă vor simți siguranța. Mă vor găsi oricând în așteptare, pregătită pentru cea mai lungă îmbrățisare, cea mai pură. În care îmi iau bucățile mele de suflet și mi le lipesc de inimă. Ieri, azi, mâine și mereu!