Da, să călcăm pe norii de albuș. Grămezile imense de spumă de albuș din cer mă atrăgeau atât de tare, că uneori simțeam așa o nevoie acută de a le atinge: să-mi înfig mâinile în ele așa cum visam și când mă duceam la bâlci – să bag mâinile în oalele vânzătorilor de vată pe băț să mă joc cu vălătucii. Numai că… ce mi-e cer, ce mi-e vată pe băț? Ambele îmi erau, practic, imposibil de realizat. Cerul era prea sus, iar bâlciul era deja bâlci.

Nu de puține ori am visat și eu să merg prin cer, dar nu cu mașina și nici cu avionul. Să mă urc în cer, pur și simplu, atunci când sunt nori, și să sar de pe unul pe altul, cum sar ursuleții-polari pe bucățile de gheață. Hop-țop!

Prăpăd și ouăle de porumbel-Eu n-am furiș (dialoguri Marioneze)

Când ai fost ultima dată copil?

Îți pare o întrebare ciudată, sunt convinsă. Dar ți-o vei pune negreșit după ce vei termina de citit cartea EU N-AM FURIS dialoguri Marioneze de Vivi Gherghe. O carte scrisă pentru cel mai special om din viața ei, Mario, băiețelul ei, partener de povești și aventuri.

M-am gândit mult cum să pun întrebarea acestei recenzii nescrise, cum îmi place mie să le numesc. Cum se simte? Cum se redefinește copilăria și dorul? Cum se scrie pentru copiii eterni? Multe mi-au venit în minte.

M-am oprit la Cum se citește EU N-AM FURIȘ dialoguri Marioneze. Deoarece se face trecând prin toate celelalte lucruri. O simți ca pe o poartă care te duce în propria copilărie. Simți dorul de acele vremuri. Râzi cu lacrimi cunoscându-i pe mamaie și tataie sau la dialogurile cu Mario. Da, vorbesc de dialoguri Marioneze.

Cartea se citește din spatele curții bunicii. Ești acolo în lumea satului românesc, savurezi expresiile oltenești și revii la realitatea unei mame care îi oferă copilului ei o poveste “de când era ea mică”. O poveste aparent veselă și plină de culoare, dar care pentru oamenii mari e și oglinda unei societăți și a unei familii. Familia românească.

-Cum ai dormit, Mario?

-Nu ciu.

-Cum nu știi?

-Nu ciu, ochii cutiși ținut, nu a văzut cum a domit.

Îmi amintesc cum, copil fiind, somnul de după-amiază mi-a dat o lungă perioadă bătăi de cap. Era, evident, obligatoriu. De câte ori nu încercasem să fug din pat și mă prinsese bunica de turul pantalonilor!?

-Stai acilea, nacotă dă copil ce ești. Dormi ca să te faci mare!

Să mă fac mare! Acesta a fost argumentul care m-a “adormit” o perioadă. Visam să mă fac uriașă și să am suficientă forță încât să sar dintr-un foc de lângă bunica, fără să fiu agățată de nădragi. (…)

EU N-AM FURIȘ dialoguri Marioneze

Așa intrăm în lumea mamei-copil sau copilului-mamă. Pare o carte autobiografică. Pare! Pentru mine a fost mai mult. A fost o întoarcere în timp a autoarei, dar cu încercarea de a creiona un scenariu care să se muleze perfect pe sufletul copilului cuibărit, în prezent, lângă inima ei.

Iar sufletul lui, sunt convinsă, că așa a simțit-o!

Ochii cititorului adult, însă, văd profunzimea textului altfel. Zâmbesc că am ales să scriu a vedea. Poate unor oameni mari le este suficient că văd…

Eram adolescentă când l-am întrebat pe tataia dacă era fericit. Tocmai venise de la câmp, mâncase și se odihnea pe dormeza care n-a părăsit niciodată șopronul din curte, fie iarnă, fie vară.

-Ce, mă?

-Ești fericit?

-Daaaa, nu vezi? Nu mai pot! Dau p-afară! De-aia mă pusăi în pat, că mă cocoșa.

-Zi-mi, măi tataie, ești fericit?

Ia lasă-mă dracu’n pace, io fusăi la câmp până acu’ și tu mă iei cu fericirea ta.

Nu era loc de fericire nici măcar în discuție, noroc că a apărut mamaia și am decis imediat să-i aplic și ei sondajul fericirii.

-Mamaie, ești fericită?

-Ai? Ce s’ăși? mi-a răspuns mamaia de parcă n-ar fi auzit ce o întrebasem.

Nu-i nimic, am ridicat volumul și am întrebat din nou:

-Dacă ești fericită… Ești fericită?

-Cine, mă, io? Cu mine vorbești?

-Da’ cu cine?

Intervine imediat tataia, care până atunci privise mut la spectacolul fericirii pe care nepoata lui îl punea în scenă:

-Noi muncim de ne ies ochii și nepoată-ta ne întreabă de fericire…

-Văd…

Mamaia, se părea, vedea. Dar doar vedea, nu și auzea.

-Dă ce nu veniși colo, sub deal, la porumbi, să mă întrebi dacă am nevoie să mă ajuți? Să fi pus mâna pă sapă și să vezi ce fericit eram!

La sat, fericirea se măsoară cu sapa-n mână. Nu faci nimic, adio fericire. În plus, fericirea nu înseamnă să faci ceva pentru tine, ci să faci ceva pentru alții. Eu ar fi trebuit să dau cu sapa ca să fie tataia fericit.

Cea mai câștigată era mamaia, care nu auzea întrebarea, dar măcar o vedea.

Ziua înălțării, ziua cea mare – EU N-AM FURIȘ dialoguri Marioneze

Da, noi uneori doar vedem, nu și auzim. De aceea, în caz că nu m-ai auzit prima dată, îți repet întrebarea: Când ai fost ultima dată copil? Să crezi că te poți urca până la cer, folosind o scară. Ori să pleci în căutarea centrului Pământului? Și să îți domolești sufletul și întrebările, doar când primești în sfârșit o simplă îmbrățișare…

Lectura acestei cărți mi-a oferit în dar amintiri, hohote de râs până la lacrimi, nostalgie, întrebări și dor. Dor de tata, de bunici, de mine mică. A fost, după cum a numit-o și autoarea însăși, o carte vindecătoare.

Fiecare dintre noi avem lucruri pe care nu ni le recunoaștem. O realitate a vieții de care suntem conștienți, dar pe care avem tendința să o colorăm în nuanțe potrivite. Citind această carte mi-au răsărit în suflet îndemnuri de a fi sinceră cu amintirile mele.

M-am revăzut fetița cu cerul în ochi și am reușit să descopăr un colț din el rămas agățat de mâneca sufletului de om mare.

Dialogurile cu Mario din carte, îl fac pe acesta un fel de co-autor, dacă doriți. Dar știți ce șochează? Ce îndeamnă la reflecții? Luciditatea copilului de azi, pragmatismul și capacitatea de a înțelege ceea ce-l înconjoară, încă de la vârste fragede și naivitatea, chiar credulitatea mamei-copil. Și eu, mamă la rândul meu, trăiesc asta zi de zi.

Cartea este minunat completată cu niște frumoase ilustrații. Au fost realizate de Tuan Nini, o talentată ilustratoare din Malaezia, stabilită de mai bine de un deceniu în București.

-A fost odată ca niciodată o fetiță mică și slabă, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, și tu n-ai mai asculta cea mai frumosă poveste de azi. (…)

-Ești sigulă că e cea mai flumoasă poveste?

Povestea drumului către istorie – EU N-AM FURIȘ dialoguri Marioneze

Pe mine m-a convins! Este cea mai frumoasă poveste care se citește cu suflet de copil și ochi de om mare! Este EU N-AM FURIȘ dialoguri Marioneze de Vivi Gherghe.

“Tu nu vezi că din copil poți să te faci adult, dar din adult nu mai poți să te faci copil?”

Am lăsat special la sfârșit, de data aceasta, îndemnul de a o descoperi pe autoare. Pentru că pentru unii va fi o surpriză, iar pentru alții o frumoasă descoperire. Vivi reușește să mă facă să râd de fiecare dată când scrie ceva.

Așa se citește EU N-AM FURIȘ dialoguri Marioneze de Vivi Gherghe. Tu cum o vei citi?

---