Bucătăria prin ochii copilului de ieri
Acum ceva vreme am primit o provocare foarte frumoasă de la Almona. E cu gust de amintiri, cu miros de drag și condimentată cu suflet. Un impuls perfect de care chiar am avut nevoie. Îți mulțumesc mult, Almona!
Când bunica/mama gătea, treaba mea era să…
Să le privesc cu ochii mari și să visez că într-o zi voi ajunge și eu să am puteri magice. Le vedeam ca pe niște zâne din povești. Nu îmi puteam închipui de unde știu ele să pună tot ce trebuie în oală. Ce incantație făceau în gând de reușeau să obțină un gust atât de bun?
Țin minte că dacă fierbea ceva îmi plăcea să urmăresc aburul și să desenez cu mintea toate ingredientele în el. Vedeam bucățile de carne cum zboară spre tavan, fiecare bucățică de legume, cristalele de sare, tot. Și când credeam că se vor lovi de tavan și vor dispărea, implicit asta însemna, în capul meu de copil, că mâncarea nu va mai ieși, că totul va fi fără gust și miros, venea mami sau bunica și le prindeau din zbor cu un capac și se zbăteau degeaba acum să iasă. Iar eu răsuflam ușurată.
Când am mai crescut am început să ajut și eu, dar destul de puțin. Preferam în continuare să le privesc pe ele. Mă fascinau. Și acolo, uitându-mă în tăcere la cum roboteau de zor, mă simțem în siguranță. Nimic rău pe lume nu se putea întâmpla. Și acum când intru în bucătăria mamei mă învăluie același sentiment.
Mirosul care mă duce direct în bucătăria bunicii/mamei este…
În bucătăria bunicii pășesc de fiecare dată când simt mirosul de lemn care arde și iarbă care fierbe. Casa bunicilor era una mică, tradițională. La loc de cinste în camera mare, care ținea locul și de dormitor pentru ei, se afla cuptorul cu plită. Șpori, cum i se spune la noi. Fie vară sau iarnă, focul mergea tot timpul, chiar dacă mai mocnit. Pe plită era mereu o oală mare plină cu apă, iar seara îi lua locul una umplută cu iarbă verde, proaspăt cosită. Se pregătea cina pentru godacii din grajd. Mirosea a pământ și a pădure. A soare, a verde.
Chiar dacă nu voi uita niciodată ciorba de perișoare pe care o făcea, mămăliga cu brânză, scrijele, gogoșile și plăcintele, mirosul focului de lemne și iarba proaspăt cosită mi s-a cuibărit în suflet pentru totdeauna.
Acasă la mami, în schimb, mă întorc de fiecare dată când simt miros de varză călită. Face mami o friptură cu varză călită de își linge și Dumnezeu degetele. De la nimeni nu am mai gustat așa ceva, atât de bun. Pentru că mami e numai una!
Gustul care face cu mine acelaşi lucru…
Brânza sărată de oaie, urda și cașul proapăt, cârnații afumați fierți în zeamă de varză acră și salata de crudități cu smântână. Toate îmi sunt copilărie. Toate îmi sunt rădăcini, amintiri. O masă plină cu toate acestea îmi aduce familia împreună.
Dacă ar fi fost după mine, aş fi mâncat toată ziua numai…
Șnițel cu cartofi prăjiți. De fapt, doar asta am acceptat să mănânc, fără negocieri, ceartă și rugăminți, până la vârsta de zece ani. Doar bunica mă mai convingea, pentru că transforma masa într-o joacă. Stătea și două ore să mă hrănească, eu având rolul să mă transform în toate animalele posibile cărora ea, draga de ea, le dădea la fiecare câte o îmbucătură.
Deşi când eram copil mâncam cu poftă, acum nu aş mai putea mânca…
Măsline. V-am mai spus asta. Când eram mică le adoram. Cred că am mâncat atât de multe, încât mi-au ajuns pentru viața asta.
Deşi ştiam că n-ar prea fi voie, prin bucătărie obişnuiam să…
Să mănânc tot miezul de pâine. Dar nu mă atingeam de coajă. Făceam o gaură mică prin care tot scobeam. De multe ori avea mami surpriza, când lua pâinea să o taie, că ține în mână doar o carcasă goală de coajă. O exasperam cu asta.
Cea mai pregnantă amintire din bucătăria bunicii/mamei…
Dacă vorbesc despre bunica din partea mamei îmi amintesc cu drag când venea bunicul de la stână cu brânza. Punea o bucată mare direct într-o tigaie pe foc. Se topea și mirosea atât de specific, încât cred că se simțea pe toată ulița. Micuță și plăpândă, nu-și lua ochii de la tigaie. Apoi o așeza în mijlocul mesei. Când trecea pe lângă noi îi simțeam parfumul. Mirosea a pământ și rouă. Îi zâmbeam și rupeam din mămăliga fierbinte și folosind-o pe post de lingură mă serveam din bunătatea aceea. Doamne, ce gust!
Bunica din partea lui tati ne aștepta mereu de Sărbătorile de iarnă cu costițe și cârnați afumați fierți în zeamă de varză acră, de care am amintit mai sus. Parcă o văd și acum în fața bucătăriei, cu șorțul alb, mirosind a iarnă, a zăpadă. Acum asta mi-a rămas tradiție. În noaptea de Revelion mereu am o porție pe masă. Sunt divini!
Pe mami o văd pregătind platoul de vară. Așa l-am numit eu mereu. Când apăreau roșiile, ridichiile, cașul proaspăt, le tăia pe toate pe un cârpător, punea și bucăți mici de slănină și ne aștepta în fața mesei în picioare zâmbind din tot sufletul. Mami miroase a soare și a floare de liliac și azi. Și mereu.
Îți mulțumesc, încă o dată, Almona! A fost un balsam pentru suflet să accept provocarea!
Aleg să o dau mai departe lui Emil. Sper să îți placă și să te inspire 🙂
Mona, habar nu ai tu ce bucurie a fost să văd că joaca mea a ajuns şi la tine!
M-au bucurat mult de tot răspunsurile tale şi îţi mulţumesc!
Vai, eu cum am fost complet ruptă de blogosferă lunile astea nu am știut că de la tine a pornit! Ce bucurie ❤
Mulțumesc mult, mult, Potecuță dragă! ???
cu atât mai mult, aşa ştiu sigur că ai luat-o pentru că ţi-a plăcut, nu de dragul meu. 😉
Da, chiar mi-a plăcut foarte mult ❤ Abia aștept să recuperez ce am pierdut ? Te îmbrățișez!
Vai, niciodată nu mi-a plăcut miezul de pâine, doar coaja. Dacă pâinea era caldă și “mamele” mele ( mama și bunica) nu erau atente, riscau să pună pe masă o pâine jupuită.
Da, am fost ciudată din punctul ăsta de vedere. Și sunt. Și acum felia de pâine o încep din mijloc. Curăț de miez toată coaja și abia apoi o mănânc. Când eram mică nu o mâncam deloc. Habar nu am de ce… Am fost tare mofturoasă.?