Doamna Veturia

doamna Veturia

Calea ferată era ca o cingătoare, ce strângea împreună cele zece case mici și murdare, care păreau îngrămădite una în alta ca niște piese de lego potrivite de niște mâini nepricepute și o minte pornită pe glume proaste. Trenurile treceau cu viteză pe lângă ele la fel ca timpul. Fără să le dea importanță și fără a le arunca măcar o privire. Sub unul dintre acele acoperișuri ordinare trăia o perlă a omenirii. Însuși Dumnezeu s-ar fi căit că nu s-a gândit să o plămădească  cu mâinile Lui, dacă nu ar fi uitat de existența ei de multă vreme. Acolo trăia Veturia. Sau Doamna Veturia, cum îi plăcea să își spună.

Doamna Veturia nu era o femeie ca oricare alta

Doamna Veturia nu era o femeie ca oricare alta. În cei cincizeci de ani ai săi, căpătase certitudinea că dacă o femeie voia să fie perfectă, atunci trebuia să fie ca ea. Restul erau doar niște copii ieftine, jucării defecte, care îi lăsau pe  bărbați să le învârtă cheița pentru a funcționa. Când le vedea, cu mersul lor de struț beat, cocoțate pe platforme de diferite mărimi, doamna Veturia scuipa cu scârbă o înjurătură și își îndesa picioarele în saboți, pășind apăsat mai departe.

Se măritase de tânără și avea o familie cum trebuie. Soțul nu era în stare să facă nimic. Așa sunt toți bărbații. Învățase repede că dacă își dorea să fie făcut un lucru, trebuia să pună mâna să-l facă ea. Cum naiba să nu știi că un bec trebuie înfiletat ținându-l cu toată mâna, nu doar cu trei degete. Sau că un cui se bate unde zice ea, nu unde îi trece lui prin cap. L-a lăsat o dată să se urce pe acoperiș să repare antena. Până a așezat cu grijă scara și a urcat pe ea cu atenție, până a verificat toate șuruburile dacă au piulițele strânse bine, până a strâns și a pus în siguranță trusa cu scule, Doamna Veturia a crezut că o ia razna. A fost ultima oară când l-a lăsat să mai facă așa ceva. Face singură, că bine face! De fapt, doar ea face bine!

Cel mai mare grad de incompetență

Astăzi însă dobitocul a atins cel mai mare grad de incompetență. Îl vede că se ridică de la masă și merge spre baie. Sare ca arsă. Abia ce spălase acolo, făcând lună și bec, în niciun caz nu avea de gând să-l lase să stropească peste tot. Știa ea bine cum sunt bărbații. Incapabili să nimerească vasul de WC, nici dacă ar pune înăuntru o țintă cu luminițe. În doi pași l-a ajuns din urmă și a intrat cu el în baie. El o vede cum vede orbul moartea, dar o lasă în pace.

Cu băgare de seamă se pune în poziția potrivită pentru a se ușura, când o mână i se încleștează pe cot și începe să scrie pe pereți cu lichidul călduț: Bărbații e proști. Odată cu eliberarea vintrelor, se eliberă și de cel mai nerușinat râs pe care l-a auzit vreodată doamna Veturia. Plecă ușurat și satisfăcut, își desfăcu o bere și se așeză confortabil în fața televizorului.

Doamnna Veturia rămase bombănind și își intră foarte repede în rolul de femeie.  Începu să ștergă și să frece scrisul caligrafic de pe pereții băii. În cei cincizeci de ani ai săi, învățase ce înseamnă să fii femeie. Bărbații sunt niște proști! Isprava de astăzi era cât se poate de revelatoare. Ea are mereu dreptate! E femeie, nu?

6 thoughts on “Doamna Veturia

    1. Da, așa am vrut să și fie. E un adevăr, dar dacă încetăm să facem haz de necaz, atunci devine trist! 🙂 Te îmbrățișez!

  1. Ce tare, Mona! Maaai, mai vreau! Îmi place mult de tot sa citesc ce scrii. Aceste povestioare mici care lasă urme (fiecare urma ei, diferita de a celorlte) în cei care le citesc! ❤️🤗

  2. Eşti fantastică! 😀
    Mai vrem! Nu voi iuta curând povestea asta şi nici pe doamna Veturia 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Spirala

De sus, din cabina camionului, lumea pare mică și insignifiantă. De multe ori când rulez cu o viteză de siguranță, mă gândesc cum ar fi să calc accelerația până la podea și să merg drept înainte, fără să îmi mai pese. Un Dumnezeu al șoselelor, al lumii întregi. Aș nimici totul în cale și nu […]