Așa e cu iubirea asta! Ca o respirație. Avem două etape: inspirul și expirul. În cazul respirației, lucrurile sunt simple: în inspir tragi aer in piept, iei oxigenul, îl trimiți să-și facă treaba, te folosești de el și gata; în expir dai afară dioxidul de carbon și tot ce nu mai ai nevoie. Reiei acest proces, iar și iar, până la ultima suflare 🙂 Respirația e un act reflex. Nu ne gândim că trebuie sa respirăm. O facem pur și simplu. Pentru a trăi. Așa și cu iubirea. Nu trebuie să iubim. Iubim, pentru că e în natura noastră. Pentru a trăi.
Și la fel, ca în cazul respirației, iubim în doi timpi: inspir și expir.
În inspir iubim
Inspirul este un proces activ. Ne folosim de mușchii respiratori pentru a mări cutia toracică. Astfel intră suficient aer în plămâni.
Inspirul iubirii este la fel. Când ne îndrăgostim ne folosim de toate mijloacele, conștient și inconștient. Absorbim totul. Ne hrănim cu privirea celuilalt, emanăm prin toți porii, speranță. Vorbim, râdem, facem mici gesturi. Ne îmbrăcăm mai altfel, acordăm mai multă importanță aspectului fizic. Devenim cochete, ștrengare, seducătoare. Facem toate acestea, pentru a-l atrage, pentru a arăta lui și tuturor ce simțim. Uneori n-am vrea să ne dezgolim sufletul așa de mult, însă noile trăiri ne transformă. Tragem în adâncul sufletului cu nesaț și ne folosim de tot ce ne oferă noua senzație…
Vom iubi și ne vom îndestula, pipăind fericirea.
Dar după orice inspir, urmează expirul…
În expir ne trădăm
Expirul, pe de altă parte, este un proces pasiv. Nu mai avem nevoie să ne folosim de nimic. El vine reflex, scoțând afară de ce nu avem trebuință. După ce ne-am umplut inima de iubire, vine momentul să deșertăm prea-plinul. Fluturașii incep să nu mai dea așa tare din aripi, se așterne un calm peste trăire. Și nu e rău. Eliminăm îndoielile, întrebările, nesiguranța. Ne așezăm comfortabil în culcușul călduț al dragostei împărtășite. Și trăim respirăm, reflex iubirea. Inspirăm drag și respect pentru persoana de lângă noi, expirăm frica de abandon, gelozia nefondată, egoismul.
Însă…firea noastră umană este foarte mișcătoare. Toate aceste lucruri ce nu ne sunt de folos reușesc cumva să rămână agățate într-un colț din subconștient. Și în loc să le expirăm și să scăpăm de ele, să fie în firescul lui un act reflex și pasiv, începem să suflăm cu tot acest arsenal, spre cel de lânga noi. Și atunci, ne trădăm. Ne trădăm pe noi, iubirea noastră, pe celălalt. Trădăm armonia și liniștea.
Da…respirația este un act reflex, la fel și iubirea. Dar toate pot fi controlate. Poate deveni un gest voluntar. Un gest care să ne ofere și discernământ și cumpătare, după ce inspirul ne oferă toată hrana sufletului de care avem atâta nevoie!
Eu am ales să iubesc, la fel cum respir. Fără să ma gândesc la asta. Să las simțirea să conducă cugetul. Voluntarul să fie în umbra reflexului. Să mă bucur și să primesc tot ce acest sentiment îmi poate da. Expir îndoiala și îmbrătișez binele.
Inspir, expir, iubesc…până la ultima suflare.
Sursa foto: blowing in the wind via Pinterest
