Îmi privesc mâinile și mă pierd în amintiri… Am mâinile bunicii mele. Îi port amintirea pe piele, cu dorul curgându-mi prin vene. Aș vrea să fie pline de cerneală să pot scrie tot ce iubirea pentru ea vede, în niște simple mâini.
Ale mele nu poartă povestea trudei și a suferinței. Mâinile ei o șopteau doar atunci când te mângâiau neînțeles. Da, era neînțeleasă mângâierea ei. O făcea din senin, uneori fără a spune un cuvânt. Alteori era însoțită de dojană. De fiecare dată te zgâria un pic asprimea lor și în același timp era cea mai delicată atingere.
Ciudat lucru, amintirile.
O văd și azi ca atunci. Plăpândă ființă peste care nu se lasă praful timpului trecut. Își umplea mâinile mereu cu ceva. Cu un ac de cusut, cu războiul de țesut, cu grijile și trăirile noastre, a tuturor. Și le odihnea uneori în așteptare. Le așeza ușor pe genunchi și lumea se oprea un pic. Se odihneau și vântul și păsările în zbor. Până și Soarele se uita o clipă în plus la ea. Cum ar fi putut să-și continue goana, când mâinile cele sfinte se odihneau? Doar când s-a dus au sfidat-o. Doar când a închis ochii și le-a împreunat pentru ultima oară pe piept, cum făcuse de atâtea ori în rugăciune, atunci lumea parcă nu a băgat de seamă. Și-a continuat ritmul nestingherită. Poate nu putea accepta nici ea că s-a dus. Că nu e o simplă odihnă, preț de câteva bătăi de inimă.
Mâinile bunicii…
Au tors iubire în mine. Au sădit încredere. Au mângâiat răni neștiute nici de mine. M-au legănat spre viață. Eu am fost doar o mică parte din ceea ce îi încăpea în căușul palmelor. Ea ne purta pe toți acolo. Fiecare ne ceream tributul. Voiam să fim noi cei atinși de puterea mâinilor ei. Și o făcea, cu blândețe și cu vorbe susurate.
Mâinile mele îi poartă trăsăturile. Sunt ca o oglindă prin care o văd pe ea. Pe mine mă zăresc fugar în ochii ei. Ochi cu multe sclipiri de inteligență, cu prea multe răspunsuri știute. Calc sfios pe moștenirea ei, încercând să învăț să folosesc puterea unei atingeri, puterea lor.
Aș putea rescrie metafore. Le-aș reinventa încercând să redau tot ce gândul îmi spune. Dar mă opresc la un cuvânt simplu. E scris în fiecare pliu al pielii, pe fiecare por.
Dor. Dor de mâinile bunicii.
Superbe si sfasietoare versuri … Par versuri. ? Iar genul asta de ilustratie, cu scrisul cel frumos adancindu-se-n foaie, completeaza poezia si melancolia. ?
Mulțumesc din suflet! Mă bucur că am transmis ce simțeam. O Duminică frumoasă, îți doresc!
Purtam amprentele caracterelor celor dragi ai nostri, care au plecat ‘acasa’, (uneori parca prea devreme) în fiecare celula, iar amintirea si dorul dupa ei si comportamentul lor simplu si direct, fara cuvinte multe si sofisticate pline de simboluri ale întelepciunii acumulate prin experiente de viata, adeseori insurmontabil de grele, îi mentin vii în sufletele noastre ca pe niste comori nepretuite, pe care noi, la rândul nostru le vom lasa mostenire generatiilor care vor succeda plecarii noastre ‘acasa’.
O duminica cu pace si liniste în Suflet, draga Mona !
Așa e. Îi păstrăm cu sfințenie în suflet și sper să reușesc să le găsesc loc și în inima celor care nu au apucat să îi cunoască. Mulțumesc, la fel!
Mi-ai adus lacrimi in ochi. Ii multumesc lui Dumnezeu ca inca o am alaturi pe bunica mea iubita. Totusi, bunica din partea tatalui s-a dus si, desi cat a trait nu pot spune ca am iubit-o in mod deosebit, imi e dor de ea acum, ca nu mai e. Nu am mainile ei (spre fericirea mea), dar lucruri marunte si neasteptate imi amintesc adeseori de ea. In schimb, am semanat mereu leit cu tatal meu, desi mie nu mi se parea. Acum vad adeseori asemanarile fizionomice si, cumva, ma bucur, fiind singurul mod in care il mai pot vedea.
Să te bucuri de ea cât mai mult! Doare dorul, dar amintirile sunt ca o îmbrățișare pentru suflet!
Te pup!
Și cu acest articol dedicat bunicii m-ai purtat cu gândul departe….Îți mulțumesc că ai înviat-o pe Mămuca pentru câteva clipe.
Eu îți mulțumesc! Pentru vizită și pentru semnul lăsat! O zi minunată să ai!