Există o geacă, într-un dulap vechi și burdușit de lucruri pe care nu le voi mai folosi niciodată, o geacă ce încă păstrează mirosul tău. Miros de tutun amestecat cu un iz de aftershave. Cel puțin așa îmi amintesc. Nu am mai mirosit-o de mult. Simțeam nevoia uneori să te simt, să îmi mângâi dorul de tine. Și atunci mergeam țintit spre dulap. Nările mele au memorie mai bună ca mine. Era de ajuns să adulmec pentru o secundă și imagini îmi erau proiectate în minte. Fragmente, momente, clipe.

Cioburi dintr-o imagine spartă. Realitatea s-a pierdut undeva în sufletul meu. Nici nu mai știu bine cum arătai. Știu pozele. Dar oricât încerc, nu îmi amintesc fața ta. Nu îmi amintesc cum mă priveai, dacă ai făcut-o vreodată. Nu îmi amintesc îmbrățișări sau dacă m-ai luat vreodată în brațe. Văd un spate îndepărtându-se, acoperit de o geacă maro, ce lasă în urmă un miros de tutun amestecat cu un iz de aftershave… N-a fost alegerea ta să pleci, dar ai ales să nu fi când încă erai.

Iar tu, cea rămasă… Mi-ai sădit în amintiri graba, oboseala, suferința. Un simț al datoriei exagerat și de neînțeles. Neputința de a lăsa în urmă iubiri și neștiința de a iubi din nou. O mângâiere uneori, o îngrijorare permanentă. Limite și reguli. Nemulțumiri și dezamăgiri.

În amintirile create și povestite rămâne totuși și iubirea simțită. Faptul că am fost dorită. Dar nu știu unde se termină realitatea și unde încep amintirile create prin povești. Nu știu…

Mi-am pierdut copilăria… Și nu, nu ofer recompensă găsitorului. Să o păstreze. Nu vreau să o mai retrăiesc.