Când mi-am auzit telefonul sunând și am văzut că era d-na Mira, am înlemnit. Știam că ceva se întâmplase. Nu lipsea niciodată duminica de la biserică, iar acum era dimineață. I-am răspuns într-un suflet.

Era bolnavă. Un virus reușise să o slăbească așa de tare, încât era nevoită să stea în pat. M-a întrebat dacă am în plan să trec pe la ea și dacă da, să vin un pic mai repede și să îi cumpăr câteva lucruri. Mi-am făcut repede o listă cu cele ce avea nevoie și mai mult am alergat până la ușa ei.

Am găsit-o slăbită, dar cu același zâmbet pe buze. I-am înmânat lucrurile cumpărate și am rugat-o să se așeze cât mai confortabil. Eram acolo, lângă ea și nu aveam de gând să o mai las nicio clipă singură. Am pășit cu sfială în mica bucătărie, cu dorința de a-i face o supă de pui, poate va mai prinde un pic de putere. Toate erau perfect orânduite. Parcă în momentul când am trecut pragul, am intrat într-o altă lume. O lume de demult. Fiecare colțișor spunea o poveste. O vedeam pe d-na Mira pregătind de mâncare pentru Dorul ei. Căldura și iubirea care pluteau în aerul acelei încăperi, m-au copleșit.

A înghițit cu un vizibil efort câteva linguri și mi-a zâmbit, din nou neînțeles.

-Ajută-mă, te rog un pic. Nu reușesc să așez pernele astea cum trebuie și tare aș vrea să pot sta rezemată de ele.

În timp ce m-am aplecat să le găsesc o poziție potrivită, am inspirat parfumul ei dulce. Era foarte fin, doar fiind așa aproape îl puteai simți, dar m-a făcut să o mângâi pe creștet, ca pe un copil. O vedeam, pentru prima dată, firavă și singură. Doru îi zâmbea din fotografia de pe noptieră, însă mâinile lui nu o mai puteau sprijini. O sumedenie de gânduri îmi treceau prin minte,când m-am așezat lângă ea. Voiam să îi promit orice, să o asigur că sunt lângă ea, că totul va fi bine.

D-na Mira mi-a luat încet mâinile într-ale ei și a început să vorbească, cu glasul ei calm și atât de drag mie:

Îți mulțumesc, draga mea! Și iartă-mă că te-am deranjat. Știu că nu este la îndemâna oricui, să lase totul baltă și să fugă în ajutorul cuiva bătrân, vizitat doar de singurătate. Mă voi înzdrăveni eu în câteva zile și te voi aștepta cu cele mai delicioase prăjituri. Ne vom pierde în povești. Îmi place să vorbesc cu tinerețea. Uneori povestesc și cu a mea. Deși m-a părăsit de prea mult timp. Dar parcă ieri eram cele mai bune prietene. Câteodată mai apare sfioasă pe obrajii mei, ca o roșeață feciorelnică, atunci când mă trezesc că inima începe să-mi bată pe acordurile iubirii. Da, inima mea mai vorbește cu tinerețea. Eu i-am dăruit haine cernite, îi ascult doar dorul și durerea, dar ea mai are zvâcniri de junețe. Și atunci râd, mă fâstâcesc. Îmi pun o rochie cu miros de naftalină și fac o mică piruetă în oglindă. Mi-ar plăcea când mor, să fiu îmbrăcată cu haine noi. M-am cam săturat de acest miros, de naftalină. Parcă emană neputință. Simt că aș fi un lucru vechi, pus la păstrare, dar uitat într-un dulap. Când are să mă vadă Dorul meu, din nou, aș vrea să nu poată mirosi asta. Să mă admire într-o rochie nouă, cu parfum de tinerețe și fericire…

Făcu o pauză, în timp ce își netezea cu mâinile tremurânde, marginea capotului. O aromă, abia perceptibilă, de suferință îmi puse un zâmbet trist pe față. Chipul d-nei Mira, însă era senin. Își ridică ochii migdalați și mă îmbrățișă cu privirea.

Oare ți-am mulțumit? Ei, eu doar pot spune cuvinte acum, dar te asigur că vei fi răsplătită. Nu, așteaptă! Nu mă întrerupe. Știu că nu asta aștepți, cunosc bunătatea când o văd. Dar vreau să ai încă un pic de răbdare, pentru câteva cuvinte.

Viața asta, numai corectă nu pare a fi. Iar un om bun, de multe ori, este parcă cel mai năpăstuit. Tu fă bine în continuare. Când poți și cum poți. Există vorba aceea: “Fă bine și așteaptă rău!”. Nu cred în ea. Nu mai cred în ea. Și toate acestea datorită unor sticle de lapte, chicoti un pic și își drese glasul.

Într-o zi am mers să-l vizitez pe bunicul meu. Era trecut bine de 90 de ani, slăbit și bolnav. Se descurca singur, totuși. El spunea așa: atâta timp cât poți să te ridici să îți iei un pahar de apă singur, nu ești chiar așa bătrân. Un om deosebit, bunicul meu. În ziua aceea, voia să mănânce mămăligă cu lapte. Nu mai avea vacă de foarte multă vreme și pentru el, laptele era seva lui de viață. Vorbisem cu un gospodar din vecini, să-i aducă zilnic un litru sau doi și o dată pe lună să îi plătim. Am intrat în cămară să caut dacă mai are măcar de o cană. Nu mi-a venit să cred ce am găsit. Pe rafturi, pe jos era plin de sticle de lapte. Cred să fi fost vreo 20 de litri. Am ieșit val-vârtej și l-am întrebat ce s-a întâmplat. De ce cumpără așa mult, că nu are nevoie, se va strica și așa mai departe.

Îmi luă din nou mâinile într-ale ei și ochii ei căprui se umeziră.

Îți voi spune azi ce răspuns mi-a dat bunicul, atunci: “Miruțo,dragă, în viață bunătatea este răsplătită înzecit. Când eram în putere am ținut trei vaci. În fiecare seară mulgeam și câte șase găleți de lapte. Nu aveam ce să fac cu el. Așa că am început să-l dau oamenilor, care aveau copii mulți sau erau mai necăjiți ca mine. Nu am luat niciun ban vreodată. Dar, vezi tu, nici nu am așteptat ceva în schimb. Când mă întorceam cu traista goală, îi mulțumeam lui D-zeu că mi-a dat mâini, picioare și suflet să pot ajuta. Acum nu mai am putere să îngrijesc animale și cum bine știi, am vorbit să cumpăr puțin lapte din vecini. A venit omul, însă nu a vrut niciun leu. Apoi lumea a aflat că aș avea nevoie și uite așa, m-am trezit la ușă cu zeci de oameni, fiecare cu o sticlă de lapte în brațe. Pe unii nici nu-i cunoșteam bine. Dar știi ce a fost și mai ciudat? Niciunul nu era din ăia pe care i-am ajutat eu cândva. Erau oameni străini, vecini. Erau oameni buni. Așa că, Miruțo, ascultă tu de Moșul! Fă bine când poți. D-zeu nu ți-l întoarce imediat, poate niciun mulțam n-ai să primești, dar binele e împrăștiat în toată lumea asta și cumva, cândva își face cărare până la tine. Eu am primit mai mult decât am dat.”

Nu voi uita niciodată chipul Moșului meu privind cămara plină de sticle de lapte!

D-na Mira tăcu. Am lăsat-o să se odihnească, privindu-i somnul lin și liniștit. Din când în când îi trecea un zâmbet fugar pe față. Cred că visa că dansează cu Dorul ei, îmbrăcată în rochia cea nouă. Sau poate privea și ea cu mulțumire niște sticle de lapte…