Oamenii de Zăpadă

Un domn între două vârste se plimba, într-o seară, pe o stradă dintr-un oraș oarecare. Își căuta, vizibil iritat, mănușile. Nu își amintea ca paltonul lui să dețină atâtea buzunare. După cel de al patrulea, tot fără succes, se dădu bătut și începu să sufle peste pumnii strânși, în speranța de a se încălzi un pic. Aburul cald ce îi acoperea, pentru prea scurt timp mâinile, nu făcea altceva decât să îi crească senzația de frig în pauzele dintre respirații. Continuă în drumul lui privind în jos și încercând să și le bage cât mai adânc în buzunare. Scârțâitul zăpezii îi zgâria auzul. Mări pasul. Voia să ajungă acasă, regretând amarnic scopul acestei plimbări.

Mersul lui greoi și trist fuse brusc întrerupt de un bulgăr ce îl nimeri direct în frunte. Se opri stupefiat în mijlocul aleei și pentru prima oară, ridică privirea pentru a se uita în jurul lui. La nici un metru de el, văzu un minunat Om de Zăpadă. Era desprins din cărțile de povești. Oală pe post de pălărie, morcov în loc de nas, niște bucăți de cărbune îi erau nasturi și îi dădeau un anumit stil paltonului lui de zăpadă. Bineînțeles, avea și o mătură foarte bine poziționată. Acest măreț Om de Zăpadă părea că stăpânește împrejurimile, fiind o figură foarte impunătoare în tot acest peisaj de iarnă pe această stradă, din acel oarecare oraș.

Domnul meu începu să caute cu privirea, să găsească autorul acelui gest nemaivăzut. Cine ar putea avea cutezanța și nesimțirea, de a da în el cu bulgări. Se scutură repede de imaginea Omului de Zăpadă, uitându-se peste tot după autor. Ignoră repede de tot senzația că zărește un zâmbet pe fața Omului. Liniștea din jurul lui îl făcu să creadă că cel mai probabil căzuse zăpadă de pe crengile copacilor și cum cunoștințele lui de fizică erau reduse, nu se catadicsi în a-și explica cum ar fi putut ceva venit de sus să-l nimerescă fix acolo. Scutură din cap și o dată cu zăpada îi dispăru și curiozitatea cercetării și o parte din gânduri. Însă, la clipitul următor, se trezi cu un nou bulgăr, de data aceasta extrem de bine plasat, fix în nasul lui înroșit de frig.

Ochii, scăpărând de iritare, îi căzură pe Omul de Zăpadă. Zâmbetul lui se transformase într-un râs, în adevăratul sens al cuvântului. Domnul, cât era el de domn, scăpă o înjurătură printre dinți.

“Hei! Domnule! Sunt eu! Omul de zăpadă!”

Urechile recepționară, auzul era sigur de cele auzite, dar Domnul meu refuza să-și creadă urechile. El de felul lui nu credea pe nimeni. Așa că, nu era așa o mare surpriză. Curiozitatea totuși își intră un pic în drepturi, fapt ce-l făcu să înainteze, schimbându-și direcția de mers. Până să apuce să gândească, se trezi lângă Omul de Zăpadă. Se învârti de câteva ori în jurul lui, ochii lui dorindu-și tare mult să-l privească mai bine.

“Îm cer scuze, domnule! Nu am vrut să vă rănesc. Am vrut doar să vă atrag un pic atenția. Erați așa aplecat în mersul d-voastră, că ați fi trecut pe lângă mine fără să mă observați. Și simt că aveți mare nevoie de mine!”

Gura domnului se deschise larg, în uimire, dar își păstră muțenia. Uitase să vorbească din cauza creierului care se încăpățâna să nu dea crezare acestei realități. Omul de Zăpadă continuă:

“Am venit pe lume ieri. Am fost făcut de familia care stă în această casă. Tare mare distracție le-am oferit. Dar noi, Oamenii de Zăpadă, avem nenumărate roluri. Unim mâini mari cu cele de copil. Aducem inimi aproape, transformăm binele în râs, bucurăm copiii mici și readucem la viață copiii mari. Apoi stăm și veghem ca simbol al fericirii de a fi împreună. Și unii dintre noi, în veghea noastră, întâlnim Domni ca dumneata și atunci vă sărim în ajutor. După ce ne terminăm treaba, ne lăsăm îmbrățișați de Soare și de căldură, topindu-ne. Eu mai am un pic de stat și sunt un Om foarte serios, îndeplinindu-mi menirea cu multă temeinicie. Văd că mintea d-voastră mă lasă să mă fac bine înțeles, fiind încă încremenită în neacceptare, așadar continuați în a mă asculta, începând de acum să-mi și simțiți cuvintele.

După ce căldura ne ia în îmbrățișarea ei, noi ne continuăm existența prin trăirile lăsate în urma noastră. Prin legătura creată de amintiri, amintiri ce vor fi păstrate cu drag de fiecare suflet care a participat la crearea mea. Mai mult decât atât, avem norocul de a ne pune în veșnicie, așezându-ne cu mare dragoste în sufletele unor oameni. Aceștia vor deveni Oameni de Zăpadă. Dumneata ești unul dintre ei. Oamenii de Zăpadă din viață au aceleași meniri ca noi, același har. Sunt cei care țin familia unită, cei ce adună sufletele la un loc, dându-le șansa să creeze amintiri de neuitat. Sunt legătura între generații, folosind limbajul universal al iubirii și răbdării. Ei reușesc să transforme orice mic zâmbet, în râs cu lacrimi. Ei țin în palma lor pălmuțe de copil, până când acestea se transformă în aripi. Ei împachetează visele celorlați în ambalajul încrederii împlinirii acestora. Ei ajută pe alții să zboare, să spere. La ei se întorc cei dragi pentru o vorbă bună, un îndemn sau doar o îmbrățișare. Ei sunt reperul din amintiri, ei sunt modelul de suflet mult iubit, ei sunt bunătatea și liantul între inimi. Ei sunt înțelepciunea, blândețea și răbdarea. Ei luminează traiul, familia, întregul.

Ei sunt Oamenii de zăpadă…“

Gura domnului se închise încet, într-un zâmbet cald. Ochii cuprinseră Omul de Zăpadă în cea mai blândă privire. Auzul începu să audă viața. Mintea Domnului se dezmorți și își aminti scopul plimbării: trebuia să ia ultimele cadouri de pus sub brad. Domnul își băgă mâna în buzunar, își găsi mănușile fără nicun efort și porni pe drumul lui cu un mers îndrăzneț și sigur. Simți cum îi curge ceva pe obraz. Crezu că i-a mai rămas zăpadă, în schimb era o lacrimă. De fericire, de împlinire, de acceptarea menirii.

La următoarea cotitură Omul de Zăpadă se făcu nevăzut, în urma lui rămânând un tablou de iarnă de poveste…