Jurnal nescris. Sar câteva pagini.

Afară e mai toamnă ca niciodată. O toamnă magnifică. A plouat toată noaptea și acum soarele zâmbește și se oglindește în fiecare ochi de apă. Ai spune că vrea cu tot dinadinsul să facă un caleidoscop al bucuriei. Dansează și frunzele, cântă și vântul. Peste tot e o mireasmă de început. Un paradox, știu. Dar, pe cuvânt dacă nu e așa. Uitați-vă prin ochii sufletului și vedeți dacă nu e chiar așa!

Mai toamnă ca niciodată. O toamnă magnifică!

Astăzi blogul meu împlinește doi ani. Da, vă vine să credeți? Că mie nu! Să fi fost tot așa o toamnă atunci când m-am hotărât să aștern nescrisele și negânditele într-un singur loc? Să le dau coperți de vise și cuprins de cuvinte simțite? Și numele, atât de drag și plin de promisiuni…

O carte nescrisă!

Au trecut doi ani în care am adunat nu doar articole, povești și simple trăiri, ci oameni lângă mine. V-am descoperit pe voi. Și v-am fost și vă mulțumesc că-mi sunteți!

(Re)Citesc drumul meu până aici și mă simt fericită! Cred cu tărie că am luat decizia cea mai bună pentru mine. Pentru că a scrie e tot ce știu să fac. Știu să iubesc cu toată ființa mea, dar niciodată nu am putut spune pe litere iubirea, până când nu m-am hotărât să o scriu!

Când vine vorba de scris nu există reguli, nu pentru mine. O fac firesc, ca o prelungire din mine și albul îmi zâmbește. Primește fiecare punct negru pe care-l așez și îl transformă în simplele mele nescrise. Iar de doi ani am învățat ce înseamnă visele, dar mai ales ce înseamnă să ai curajul să lupți pentru ele!

Ascult… ASTA și îmi amintesc că totul a început de la un AȘ VREA… un gând scris îndreptat înspre copiii mei.

AȘ VREA…
Aș vrea, copilul meu drag, să te feresc de toate relele, dezamăgirile și suferințele lumii. Dar nu pot trăi în locul tău!
Aș vrea să te învăț să fii rău când trebuie, să nu îți pese, niciun cuvânt sau nicio răutate să nu-ți ciobească suflețelul tău atât de fragil. Dar cum aș putea face asta, când tu mă înveți zilnic iubirea, acceptarea, toleranța?
Aș vrea să mă cert în locul tău, să aduc argumentele “potrivite”, învățate de-a lungul anilor. Dar cum să fac asta, când tu crești și te transformi chiar și când privești în pământ neștiind ce să zici?
Aș vrea să plâng în locul tău, să traiesc eu orice durere există sau va exista în sufletul tău. Dar cum aș putea să-ți răpesc eliberarea inimii prin lacrimi, satisfacția de a învăța să ridici capul de unul singur?
Aș vrea să te învăț să iubești din toată inima, dar cu precauție. Dar cum să-ți sting (tocmai eu!) sclipirea din ochi și fericirea de a iubi fără întrebări. Ce s-a întâmplat cu mine?
Aș vrea să te învăț tot ceea ce știu, să ai mintea mea de acum, să nu te îndoiești nicio clipă de tine, de puterea ce o ai, de importanța ta! Dar, astea sunt lecții pe care trebuie să le înveți și experimentând, descoperind, suferind, plângând, iubind.
Ce pot să fac?
Să fiu aici și acolo, cu tine, alături. Pentru că asta vreau. Să-mi găsesc un loc în inima ta, un loc al meu călduț și atât de sfânt, și orice ți se va întâmpla în viață, prin orice încercări vei trece, tu să știi și să simți, că mami e lângă tine!
Aici și acolo. Azi și mereu.

Mama

Mă gândesc… să vă dezvălui un fragment din cartea mea nescrisă care se scrie cu sufletul, cu speranța că vă va plăcea. E necizelat, nu e neaparat varianta finală, doar e…

Încă în căutare de titlu

– Unde suntem? Știi că mie îmi e frică de întuneric. Vreau să plecăm. Hai! Să mergem! Cara, mă auzi? Cara!

– Da, te aud. Nu putem pleca nicăieri. Și nici nu vreau. Șșșș… liniștește-te! Acum totul e bine. Auzi? Auzi cât e de bine?

– Cara, despre ce vorbești? Haide, te rog! Hai să plecăm! Aici nu e un loc potrivit pentru un copil. Și ce e aici? Nu văd și nu aud nimic. Mi-e frică! Să fugim. Te implor! Trebuie să scăpăm, să ne întoarcem acasă!

– Chiar nu auzi? Ascultă! 

– Nu aud nimic! Pentru numele lui Dumnezeu, revino-ți! Nu pot vedea nimic, îmi e frig și am impresia că ne-a plouat toată noaptea. Sunt ud până la piele și îmi vine să plâng. Cara, nu fi încăpățânată! Acum nu e momentul să ai o criză de personalitate. Înțelege, suntem în pericol! Trebuie să ne întoarcem acasă! Nu se aude nimic! Nimic!

– Vei învăța să o auzi. O inimă care tace are un murmur aparte. E ca o șoaptă de mătase. E un cântec de leagăn, e pieptul și îmbrățișarea mamei, e suflet tors de soare, e acasă. Suntem acasă!

*

Am citit cândva o poveste în care un băiețel a luat soarele și l-a aruncat ca pe o minge în jurul pământului. Oamenii mari numărau acele treceri de foc și le adunau în timp pierdut. O îndeletnicire zadarnică, dacă mă întrebați pe mine. Să stai mereu cu ochii pe cer, urmărind o bilă de foc, iar și iar. De parcă tot pământul ar fi un uriaș teren de tenis și o privire colectivă se mișcă la unison. Stânga-dreapta. Stânga-dreapta. Un joc continuu, lipsit de jucători. Doar martori care vor cu orice preț să noteze trecerea timpului. De parcă ar exista așa ceva! 

Eu am preferat să cred mereu că acel băiețel există. Că ziua și noaptea sunt doar bucăți de copilărie și de bucurie. Bucuria unei inimi bătând.

Aici unde mă aflu acum nu mai am asemenea probleme. Nu am ferestre, nici ochi să pot vedea cum ard orele și lunile… viața. E întuneric, e cald și e bine. Sunt împreună cu prietenul meu cel mai bun și nu mă mai tem de nimic. Da, cred că frica e strâns legată de conceptul ăsta al oamenilor mari de a asculta ticăitul unui ceas. Nimeni nu mai ascultă inimile! Oare de ce? Or fi tăcut toate, la fel ca aceasta în care mă aflu? 

-Pati, tu ce crezi? ce straniu sună o voce într-o inimă tăcută. Recunosc, m-a luat prin surprindere. Pierdută în gândurile mele, în amintirea acelei povești nu am realizat că Pati tăcea de ceva vreme. De obicei, vorbeam amândoi întruna. Liniștea e asurzitoare. Și gândurile au ecou. Așa trebuie să fie. Am aflat acum ceva vreme că nu avem voie niciodată să facem liniște.

Îmi vine să râd. Când trăiam afară, ca un copil obișnuit, mereu auzeam: fă liniște! Taci! Aici, am tăcut o singură dată. Chiar în primele clipe. Eram așa debusolată și dezorientată că am uitat să și gândesc. Se spune că nu se poate așa ceva. Că gândurile sunt omizile sufletului tău. Ziua rod tot ce prind. Se înmulțesc neîncetat și noaptea se transformă în fluturi, în vise. Însă, în acea zi, m-am oprit pentru o clipă și din a gândi. Am încremenit în mirarea necunoscutului. Și atunci ceva inimaginabil s-a întâmplat. Ceva ce nu pot descrie și cred că nici nu prea vreau. Nici cu Pati nu am mai vorbit despre asta. Am promis amândoi că atât timp cât suntem în viață, nu ne vom mai opri gândurile, vom vorbi fără frică și vom visa neîncetat. O certitudine mi s-a scris pe suflet de atunci. O lume fără inimi tăcute nu poate exista. Iar datoria noastră a devenit aceea de a le hrăni tăcerea.

Vă mulțumesc!