Cumva tot ce sunt până acum, tot ce mă definește și îmi compune întregul, se datorează întâlnirilor mele neașteptate.

Cumva, nu știu cum, în drumul meu am reușit să întâlnesc diferite personaje de la care am învățat, cu care am crescut ca om.

Unele erau de-a dreptul bizare, altele pline de învățăminte. Dar toate aveau un numitor comun: șansa. Îmi ofereau mie șansa să-mi continui drumul, să îmi evolueze sufletul.

Azi vreau să vă povestesc despre una dintre aceste întâlniri. Poate una din cele mai revelatoare, dacă stau să mă gândesc mai bine.

Eram pe drumul meu. Călcam ușor și cu direcție. Însă în acea zonă eram înconjurată de ceață. Nu vedeam următorul pas și nu reușeam nici să-l intuiesc. Pășirea mea era reflexă, înaintam, dar nu vedeam nimic.

Mersul îmi era vizibil îngreunat și de durerea pe care o purtam în inimă. Sufeream. Atunci simțisem pentru prima dată trădarea iubirii. Fără ușurința firii pe care o dobândești atunci când iubești și ești iubit, mersul pe drumul vieții e unul greoi și obositor. Așa era și al meu.

La o cotitură, din negura orizontului s-a desprins o siluetă. Apariție cel puțin tulburătoare. În acel moment ochii mei ar fi refuzat să vadă, dar inima i-a silit să privească. Silueta a prins contur și în fața mea a apărut un domn.

Era aparent fără vârstă, purta un parpalac maro, mult prea larg pentru statura lui mică. Părul îi era vâlvoi, de fapt pot spune cu certitudine că avea doar un smoc roșcat așezat ridicol pe creștet. În acea semiumbră a apariției sale, tare îmi semăna cu o lumânare. Mi-a și scăpat un zâmbet. Însă cum sufletul meu nu mai era obișnuit de mult cu asemenea manifestări, nu am reușit să-l finalizez și mi-am păstrat crisparea.

Am încercat să-mi continui drumul, aparent în nepăsare. Persoana în cauză, însă, înainta amenințător spre mine și deși eram doar noi doi în tot acest peisaj, păru a nu mă observa și era cât pe ce să mă dărâme. Intră cu toată ființa lui în mine, abia reușind să-mi țin echilibrul.

“Îmi cer scuze!” bâgui cu o voce surprinzător de caldă, în completă opoziție cu înfățișarea lui. Am vrut să șoptesc un “Nu-i nimic!” și să-mi văd de drum, dar individul continuă cu mare grabă fapt ce mă obligă să zăbovesc un pic, fiind nevoită a-i da ascultare.

“Sunt foarte obișnuit cu această vreme. Și am o vedere excelentă. Nu-mi pot explica cum de nu te-am văzut, tocmai pe tine!

Se opri preț de un inspir și cu o extraordinară agilitate scoase, de undeva din adâncurile parpalacului, o pereche de ochelari schimbându-i rapid pe cei pe care îi avea deja pe ochi.

(Fac o paranteză necesară. Noua pereche de ochelari ai domnului aveau o formă foarte ciudată. Semănau mai degrabă cu un dispozitiv. Personal, am numărat șapte perechi de lentile, fiecare de diferite forme și mărimi, însă cred că erau mult mai multe. Pe tot parcursul discuției lui le schimba între ele, cu mare rapiditate, uneori aproape insesizabil.)

A! Încep să îmi explic! Tu nu mai știi să te vezi. Trăiești o mare durere, așa că ai creat ceața asta in jurul tău, nu mai privești și te lăfăi în amorțire. Țț, țț, țț. Asta nu e bine! Nu e bine deloc!”

“Cine ești? Ce vrei de la mine? Te rog să mă lași să-mi văd de drum!”am încercat să trec pe lângă el, dar era așa de sprinten că nicicum nu reușeam. Mi se punea cu obrăznicie în față, într-un final silindu-mă să cedez și să îl privesc. Într-un suflu continuă.

“Sunt un vestit optician. Dar nu orice fel de optician. Specialitatea mea e în a făuri lentile speciale, pentru a ajuta inima să vadă. Colind pe mii de drumuri și când întâlnesc oameni cu inima oarbă îmi ofer serviciile. Ochii văd ce se așterne în fața lor, dar inima! O, inima! Ea când învață să vadă, e cu totul altceva! Și, nu întâmplător, am ochelarii perfecți pentru tine! Până să apuc să procesez cele auzite, scoase, tot din acel prea mare parpalac, o pereche de ochelari de o formă nemaiîntâlnită și mi atinse de piept. Se făcură nevăzuți într-o clipită.

Pentru a face această întâlnire și mai puțin credibilă, odată cu ea dispăru și domnul din fața mea.

Am rămas singură. M-am scuturat de gânduri și am vrut să pășesc în continuare. Și atunci, mirare! Vedeam totul clar, ceața dispăruse luând cu ea și durerea mea.

Bătaia inimii mele a devenit regulată ca un clipit de pleoape. Și am început să simt din nou bucuria.

Eram bucuroasă că am cunoscut Iubirea. Că am trăit-o, simțit-o cu toată ființa. Îi vedeam măreția și extraordinara ei putere asupra oamenilor. Vedeam trădarea ce aproape m-a orbit.

Am așezat-o cu grijă în sertarul cu amintiri și învățăminte. Mă simțeam mai mare, mai vizibilă, mai puternică!

Apoi inima a început să-mi arate lucruri din jurul meu și din fața mea. Cu ajutorul ei am reînceput să văd și să cred în noi începuturi, în noi iubiri, în drumul meu.

Am văzut că așteptarea mea de a retrăi aceeași iubire pierdută trebuia să se transforme în dorința de a face cunoștință cu alte forme de iubire. Atât de diferite, dar cu așa mult potențial și atât de ofertante!

Întâlnirea mea cu Opticianul de Inimi mi-a oferit harul speranței. Ce minunat lucru să înveți să vezi cu inima! Ce minune posibilă să poți iubi din nou!