• Povestiri nescrise

    Opticianul de Inimi

    Cumva tot ce sunt până acum, tot ce mă definește și îmi compune întregul, se datorează întâlnirilor mele neașteptate. Cumva, nu știu cum, în drumul meu am reușit să întâlnesc diferite personaje de la care am învățat, cu care am crescut ca om. Unele erau de-a dreptul bizare, altele pline de învățăminte. Dar toate aveau un numitor comun: șansa. Îmi ofereau mie șansa să-mi continui drumul, să îmi evolueze sufletul. Azi vreau să vă povestesc despre una dintre aceste întâlniri. Poate una din cele mai revelatoare, dacă stau să mă gândesc mai bine. Eram pe drumul meu. Călcam ușor și cu direcție. Însă în acea zonă eram înconjurată de ceață.…

  • Nescrisele mele

    Fără mască

      Azi dimineață nu știam cu ce să mă îmbrac. O situație obișnuită deja transformată într-un clișeu, mai ales în lumea sexului frumos. Așa că, m-am apucat să scotocesc printre haine. Într-un colț de raft, undeva jos de tot, am dat peste o mască. M-am așezat și am privit-o îndelung. Nu mai țineam minte când am dat-o jos. Mi-am pipăit, cu mâinile tremurânde, fața și panica s-a instalat în sufletul meu. Am fost văzută! Undeva, cândva, în firescul binelui simțit, am dat-o jos, uitând să mi-o mai pun când mă afișam celorlalți. Nu pot să precizez momentul și cred că nu are prea mare importanță. Dar, totuși! A fost demult?…

  • Nescrisele mele

    Cine ești tu?

      Cine ești tu, femeia de care se va îndrăgosti fiul meu? Cine ești tu, cea care îl va cunoaște mai bine decât mine? Cine ești tu, care îi vei ști visele, îndoielile, temerile, speranțele și bucuriile, atunci când eu doar le voi putea intui? Cine ești tu, cea care va fi iubită, respectată și răsfățată de el? Cine ești tu, cea care va vedea adevăratul bărbat din el? Acum, inima lui bate în fiecare zi lângă a mea…peste puțin timp îți va aparține, va bate lânga a ta…așa că spune-mi, cine ești tu? Brațele care azi mă cuprind cu atâta dragoste, mâine te vor cuprinde pe tine…cine ești tu?…

  • Poveștile d-nei Mira

    Doamna Mira

    Mă gândesc de foarte multă vreme la doamna Mira. La tot ce ea a înseamnat și la ce mi-a oferit de-a lungul timpului. Dar doar acum, în momentul când m-am așezat la birou, în fața foii albe, pregătită să îi scriu poveștile, o văd parcă pentru prima oară cu claritate. O văd în mijlocul micului ei salon, așezând cu delicatețe tava plină de prăjituri și cești de cafea. Mereu aceeași tavă, mereu același zâmbet. O imagine oprită în timp, peste care nu s-a așezat niciodată praful. Dar mai ales, îi aud glasul. Rotunjea cuvintele într-un fel aparte. Nu era cântec și nici șoaptă. Se împletea viață în spusele ei. Imediat…