• Nescrisele mele

    Într-o cârciumă uitată într-un colț de lume

      M-am dus la un pahar de vorbă cu sufletul meu. O cârciumă înghesuită în mulțime, uitată într-un colț de lume. Lumină puțină să nu uiți să vezi, vorbe șoptite la mesele pline. Am așezat două pahare, dar nu am îndrăznit să mă apropii de sticlă. Nu stiam cum se cuvine în astfel de situații, mă servesc prima, îi ofer lui tot? Ca de obicei, am încremenit un pic în așteptare, așteptând să-mi sară în ajutor gândurile, rațiunea. Îndrăzneala firească a sufletului meu, l-a făcut să ia rapid inițiativa și a umplut paharele. Prima dată lui, plin ochi, apoi mie doar pe jumătate. “Te joci mereu cu perspectivele, îți place.…

  • Nescrisele mele

    Gând de pace

    Ia un pic de pace de la mine și fă-ți război în suflet. E timpul. Plutești plin de frustrare, pentru că viața e grea! E grea, e urâtă, nedreaptă și lungă. E liniște în mintea și inima ta, deoarece deja ai toate răspunsurile. Și nici unul nu ți-a oferit soluții. Așa că, ce folos să mai întrebi?….Sufletul liniștit prematur e ca mintea odihnită, nu mai oferă nimic. Îți ofer o bucățică de pace pentru a-ți porni războiul. Întreabă din nou! Retoric. Răspunsurile vor veni, de multe ori sub forma altei întrebări. Continuă! Începe să te cunoști! Vei spune că tu îți dorești liniște, nu război. Că ești sătul de zbucium…

  • Nescrisele mele

    Iubirea. Pe scurt

    “Minune! Azi e Valentine’s Day! Sărbătorim?” “Hai, lasă-mă cu astea! Inimioare peste tot, toată lumea iubește, suspinând la filme roz, pline ochi de happy end! E o zi ca oricare alta!” “Păi, și? Dacă e ca oricare alta, asta înseamnă că nu putem sărbători? Sa te bucuri de iubire, nu îți trebuie scuze, dar ce bine e când le găsești! Fă și tu un pic de pauză și zâmbește! Uită-te la mine, amintește-ți că sunt, că suntem! Eu iau fericire de unde pot! Indiferent ce limbă vorbește! Pun eu subtitrare, mă pricep la asta. Iubesc să iubesc! Iubesc să mă scald în senzațiile ei! Și da, am să o sărbătoresc…

  • Povestiri nescrise

    Schilodul și miracolul

      Întâlnirea cu schilodul mi-a făcut tare bine. L-am văzut mergând pe drumul lui, încercând să nu deranjeze pe nimeni. Nu prea reușea. Își trăgea un picior după el, de parcă cineva uitase să i-l dezlege. Mâinile le ținea la piept, încovrigate, își pierduseră de tot menirea inițială. Chiar nu știu dacă vreodată le putea îndrepta sau folosi. Dar nu aceste particularități ale lui îl făceau să iasă în evidență. Nu! Fața! Doamne, acea față! Nu am să o pot uita cât trăiesc. Hidoșenia ei mă face să nu fiu capabilă nici în a o descrie. Era mutilat! Oamenii se fereau instinctiv, copiii plângeau la vederea lui, câinii fugeau ca…