Întâlnirea cu schilodul mi-a făcut tare bine. L-am văzut mergând pe drumul lui, încercând să nu deranjeze pe nimeni. Nu prea reușea. Își trăgea un picior după el, de parcă cineva uitase să i-l dezlege. Mâinile le ținea la piept, încovrigate, își pierduseră de tot menirea inițială. Chiar nu știu dacă vreodată le putea îndrepta sau folosi. Dar nu aceste particularități ale lui îl făceau să iasă în evidență. Nu! Fața! Doamne, acea față! Nu am să o pot uita cât trăiesc. Hidoșenia ei mă face să nu fiu capabilă nici în a o descrie. Era mutilat!
Oamenii se fereau instinctiv, copiii plângeau la vederea lui, câinii fugeau ca turbații scuipându-și sufletul de atâta lătrat. O bătrână s-a oprit pentru o secundă și abia ascunzându-și scârba, îl întrebă:
” Ce ai pățit măi omule? Cine te-a schilodit așa? Așa te-a adus mamă-ta pe lume sau te-ai nenorocit cu ceva boală din aia străină?”
“Viața, maică! Viața m-a mutilat. Acum umblu peste tot în căutarea unui miracol să mă vindece!”
“Apoi, caută mult și bine! Miracole și minuni nu ai să găsești pe drumuri!” Și plecă, scuipând în sân, să alunge Necuratul.
Schilodul rânji amar și își continuă drumul.
La o cotitură o fetiță desena o floare pe asfalt. Era cu totul absorbită de ceea ce făcea, încât nu-l observă pe bietul om care se apropia de ea. Clipă fatală sau ghinion, nu știu nici acum ce a fost, cert e, că piciorul cât de cât sănătos al schilodului refuză să îl mai asculte și acesta căzu peste desenul fetiței, cât era de lung. O grămadă de carne diformă înghesuită sub niște haine ponosite. Oricine ar fi fugit lăsându-l în plata lui. Fetița însă, zâmbi. Îi întinse mâna, dorind să-l ajute să se ridice. Mâna lui, un ciot de neputință, îi atinse tremurând degetele firave ale copilei. Lacrimi au început să curgă din ochii lui secați de orice lumină. Nu mai atinsese un alt om de nici nu mai știa când! Și dintr-o dată, căpătă față de om. Un om bolnav, uitat în suferință. Și-a continuat drumul parcă mai sprinten, cu fericirea urmând să i se schițeze pe față. Găsise miracolul căutat!
Dacă nu m-aș fi întâlnit cu schilodul, aș fi murit în așteptare și neștiință. Miracole există! Chiar și atunci când viața e atât de grea încât îți mutilează sufletul și trupul. Atingerea unei persoane, o vorbă bună, o privire blândă, o simplă mângâiere, o mână întinsă la nevoie, un zâmbet binevoitor. Un om care se uită cu drag la un alt om. Toate acestea sunt miracolele zilelor noastre!
Mi-am văzut mai departe de drum, cu sufletul ușor, încercând să nu-mi scape nimic privirii din ceea ce mă înconjura. Credeam din nou în minuni!
Iubirea neconditionata de aparente, empatia curata, sincera, pura, inocenta infantila, este puterea absoluta paradoxala, producatoare de minuni. Ce bine ar fi sa avem ratiune de adulti si sa pastram în noi sensibilitatea sufleteasca a inocentei de copil pâna la sfârsit.
“Adevarat, adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra în Împaratia cerurilor.” – Isus Hristos –
O saptamâna miraculoasa, draga Mona !
Numai în sufletul curat de copil găsim zâmbete sincere cu puteri miraculoase… Foarte frumos!
Așa e! Eu cred că și “copiii mari” au aceleași puteri, trebuie doar să ne amintim de gesturile mici, de faptul că suntem oameni și că putem fi și buni. Mulțumesc mult!
Superbă poveste și neașteptată, așa cum știi tu să ne surprinzi de fiecare dată, Mona dragă! Acum cred din nou în miracole. Mulțumesc!